Cum navigam eu aşa, în degetele ştrengarului, pe taste, prin bloguri, am găsit un blog al unui bărbat care ne dă un sfat extraordinar: Nu fiţi modeşti! şi care, printre altele valoroase, de tezaurizat, precum hiturile deja patinate şi filigranate: eu mă laud cu mine, că am cu cine! şi poate să zică lumea ce vrea, că mi se rupe de ea!, spune că a ajuns la concluzia că alţii mult mai slabi ca noi, din toate punctele de vedere, ne-au luat locul şi ne-au stors lămâia în ochi.
În acest moment, vreau să vă anunţ că port ochelarii, deci, pot să văd clar, toate punctele alea de vedere, dar de asta cu storsul lămâii în ochi, pe cuvântul meu de ochelaristă, că am scăpat, doar datorită lentilelor.
Până la urmă şi limba asta română e de vină, pentru că are un vocabular sprinten şi insinuant care se mişcă peste tot; pur şi simplu, cuvintele ajung să-ţi intre în nas, ochi şi celelalte găuri. Vătămare corporală, ce să mai.
Acestea fiind scrise, mă duc după ton, că lămâie am.
PS:
Scenă cu finalul savuros al unui film în care Jack Lămmâie joacă aşa cum a ştiut el s-o facă mereu:
Vezi sa tii ochelarii bine pe ochi si cand alaturi tonul lamaii! :)
RăspundețiȘtergereSa stii ca eu sunt aici si cand nu ma vezi deloc. Mi-am gasit o firida unde stau pitita si de unde vad si aud tot, tot. O vorbulita nu-mi scapa.
:)))
RăspundețiȘtergereEu când mănânc, nu mai zic nimic-nimicuţ. Iar la tiramisu, sunt în stare să mimez şi cum mă cheamă!