Gaşca frumoşilor nebuni din comitat sau o prietenie minunată, pe voci: Charles, englezul fermecător (Hugh Grant, l-aş mânca pe îndelete, bob cu bob, ca pe strugure), îndrăgostit de americanca irezistibilă, Carrie (Andie MacDowell, o actriţă care te cucereşte, pur şi simplu), Scarlett, sora lui Charles, cu rochiile ei în violet ecleziastic şi portocaliu păgân, David, fratele lui Charles, întruchiparea tăcerii superbe, pline de tâlc uneori, Fiona, aka Fifi, the real & elegant bitch, frate-său, Tom cel sober, Matthew cel delicat, iubitul lui, Gareth cel vijelios.
Secvenţe la care am râs parcă mai tare acum, deşi le revăd nu mai ştiu a câta oară: inelul cu cap de mort şi cel din plastic, adunate chiar atunci din biserică, de către Charles, uns cavaler de onoare, pentru că uitase verighetele, slujba ţinută de reverendul Bean cu sfântul dud şi sfântul dop şi multe altele, slavă dialogurilor care sunt toate din partea casei şi mai ales în cadru festiv şi ceremonios (mostre: La ce-ţi trebuie Wordsworth, dacă lucrezi pe piaţa monetară?; Să putem spune la bătrâneţe: şi eu am fost odată adorat!)
O scenă de o splendoare cutremurătoare şi tragică: speechul lui Matthew, la moartea lui Gareth, presărat cu versurile lui W. H. Auden.
Ce să vă mai spun. Pe imensul platou, regal de replici, British humour asezonat cu inteligenţă şi ironie fină, servite în pahare din cristal cu picior înalt. Restul e muzica endorfinelor. Cling!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu