În noapte – Haruki Murakami

Dacă arunci o privire la ceas, îţi vei da seama că în scurt timp, vei trece într-o altă zi. Dar până atunci, ai la dispoziţie câteva ore bune în care să-ţi amesteci paşii cu cei ai oamenilor care încearcă să ţină timpul în loc şi ai celor care încearcă să-l grăbească. Îi vei întâlni pe: Mari, studenta pasionată de cărţi, sora ei Eri Asai, fotomodelul care nu mai vrea să se trezească din somn, trombonistul de jazz cu nume de lapte, Takahashi, Kaoru, managera love-hotelului Alphaville şi angajatele sale, Grâu şi Greier, adică Komugi şi Korogi, prostituata chineză brutalizată, bărbatul de pe motocicletă care apare la ora stafiilor şi Shirakawa, calculatoristul care face abdomene pe o saltea de yoga pe cantata lui Scarlatti, în biroul său, înainte de a pleca acasă.
Vei afla că în restaurante se serveşte salată de pui à la George Orwell: păsările sunt ţinute în cuşti mici, li se fac injecţii, cresc cu mâncare plină de chimicale, apoi o maşinărie le suceşte gâtul şi le curăţă de fulgi. Că Alphaville e un film al lui Jean-Luc Godard - în Alphaville oamenii nu au voie să aibă sentimente profunde: dragoste, afecţiune, însă şeful love-hotelului l-a ales aiurea, că bărbaţilor şi femeilor care vin acolo şi au nevoie de pat şi baie, nu le pasă de nume, fie el de film sau chiar de band new wave. Că părul negru şi lung al unei femei, răsfirat pe pernă, se despleteşte în sensuri mute ca un evantai elegant. Că mişcările lente ale barmanului care pune doar discuri de vinil, dau barului propria sa curgere a timpului. N-o să te ia somnul, pentru că e muzică pe la toate colţurile şi dacă nu ştiai, se creează o comuniune între cel care face muzica şi cel care o ascultă, prin mişcările celor doi care se iau în acelaşi timp, după suflet. Ieşi la aer şi deschide ochii larg, ca să vezi luna palidă, de toamnă târzie care pluteşte în văzduh ca o lamă ascuţită. E bună şi cafeaua, ca să nu cucăi, dar ce zici dacă pământul ăsta care arată zdravăn, ţi se cască dintr-odată sub picioare. Şi dacă s-a căscat, s-a zis cu tine, n-ai decât să rămâi dedesubt, în întuneric şi să trăieşti singur cuc. S-a dus şi căscatul! Acum că te-ai trezit, află că nu e bine să umbli cu jumătăţi de măsură. Există lucruri pe care nu poţi să le faci decât singur şi lucruri pe care nu le poţi face decât în doi. Important e să împaci aceste două lucruri. Vrei să-ţi aprinzi o ţigară? Să ştii că amintirile sunt combustibil. Atât. Când le arde, focul nu se gândeşte: Oho, ăsta e Kant, ăsta e Yomiuri, ediţie de seară, Mamă, ce ţâţe are! Sunt doar nişte bucăţi de hârtie. Dar, dacă n-ai avea combustibilul ăsta, poate că te-ai rupe în două, câteodată. Ca o ţigară udă de ploaie şi ruptă de vânt Neaprinsă. O să ţi se pară ciudat că o să simţi nevoia să-i mărturiseşti ceva unei persoane pe care n-o s-o mai vezi niciodată, pe care nici măcar n-o cunoşti bine. O faci, pentru că îţi vine să mergi pe un munte şi să îngropi ce spui, la rădăcina unui copac. Persoana aia ştie să te asculte ca un copac. Şi, dacă uneori vrei să scapi de lumea asta reală, poţi să te bagi în pat, să dormi şi să nu mai vrei să te trezeşti.
Te uiţi la ceas şi într-un colţ al oraşului, dinaintea zorilor, ţi se pare ciudat ca o lună să plutească aşa pe cer, pentru toată lumea, fără să ceară nimic în schimb. Ultimul întuneric al nopţii învăluie oraşul ca un strat subţire de piele. Ziua cea nouă se apropie, timpul nou şi cel vechi se ciocnesc, iar tu încă te cauţi între cele două lumi.