Filă de jurnal

Într-un mod nedrept pe care mi l-am explicat în următoarele minute, m-am trezit foarte devreme, pe la 7.00, în condiţiile în care-mi pusesem ceasul, pe la 10.30. Am crăpat ochii ca pe nişte storuri uzate prin care lumina a pătruns triumfătoare. Mi-am trecut mâna stângă peste buze, pentru că mă dureau şi mă-ntrebam ce visasem, de le aveam aşa de zdrenţuite.
Indivizii care taie copacii de vreo trei zile, ca să facă locuri pentru parcare, începuseră programul zilnic, mai devreme cu o oră. Azi, cu pickamere, betoniere şi şeful de echipă, semeţul purtător al caschetei şi conducătorul întregii acţiuni, pe care l-am văzut din balcon şi care striga de zor: Maşinili!... dumnezeul dulcelui grai moldovinesc zăcea mort într-o baltă de bloody Mary. De beat.
Cum întregul univers complotase să mi se împotrivească, m-am trezit, m-am echipat şi am tăiat-o să-mi iau nişte piersici pe care din orice parte le-aş apuca, să le mănânc, tot mă murdăresc. O să le mănânc goală.
Cu acest minunat prilej, m-am abătut pe la farmacie, pentru că am impresia că-mi dă o măsea de minte – de parcă ar mai avea vreun sens!, ca să-mi iau nişte algocalmin. Aici, la această minunat de harnică oră a dimineţii, când farmacista îşi întreba şoptit colega,
de cafea, un nene m-a privit cu insolenţă lubrică, fapt ce m-a făcut să mă-ntreb fix pentru o secundă, dacă totuşi, mă îmbrăcasem înainte de a pleca. Ca să intre în faţa mea – genul de mitocan, prost fudul pe care l-aş fi scos afară de guler, dacă aş fi fost bărbat, pentru că simpla lui prezenţă în farmacie, era un ultragiu adus aspirinei, paracetamolului, nospaului forte şi altor prezenţe inteligente, pline de farmecul alinării. Oricum. Farmacista nu i-a dat satisfacţie, a întrebat peste el, ce vreau şi m-am bucurat teribil că am rămas amândouă foarte calme, aproape adormite în faţa acestui atac împotriva bunului simţ, aproape terorist.
Înainte de a ajunge acasă, m-am oprit pe la băieţii de pe şantier, pentru că am vrut să le transmit personal că sper să vină o furtună în următorul sfert de oră, ca să mă pot odihni şi eu, deoarece activitatea lor absolut esenţială pentru oricine altcineva în afară de mine, mă seacă de trei zile. Mi-au zâmbit şi mi-am confirmat că, orice s-ar spune şi s-ar crede, gurile rele nu mai contează, pentru că iată, sunt o prezenţă încântătoare.
Acasă am închis toate geamurile şi mi-am terminat În necunoştinţă de cauză, de Amélie Nothomb. Apoi mi-am dat drumul la muzichie şi m-am apucat să-mi fac o omletă cum îmi place mie. Încet, ca şi cum aş fi pregătit-o pentru un invitat deosebit. Am turnat un pic de ulei de măsline pe fundul tigăii care niciodată nu se plânge de celulită, pentru că trăieşte sănătos. Am prăjit niţel, kaizerul cu nişte măsline tăiate ciudat – clar! şi
cu fâşii tinere de ardei gras, pentru că, în ciuda nomenclaturii, are o zvelteţe care în orice sezon miroase a primăvară, am turnat ouăle, bătute bine cu perversiune, desigur, am ras caşcavalul pentru compania lui plăcută şi le-am amestecat îndelung. Am închis aragazul şi am presărat nişte mărar pe deasupra, pentru că-mi dă sentimentul de picnicul miserupismului, ca să nu mai menţionez savoarea. Am aşezat-o frumos pe farfurie şi am ornat-o cu nişte felii de roşii seducătoare ca o femeie la prima întâlnire care o să-şi amintească tot restul vieţii de toate întâlnirile care au fost primele. Mi-am turnat un pahar de Ruby Cabernet – Shiraz, de Blossom Hill, un vin pe care l-am ales pentru poezia de pe sticlă: soft ripe plum with warming spice aromas. Şi pentru că e un vin viril care-mi face limba aspră de pisic. Aşa, ca să am şi eu bărbatul meu.
………………
Acum, când scriu sunt deja la al treilea pahar. Am de gând să mă bag la somn, pentru că m-am uitat în oglindă şi am buzele muşcate. Vreau să visez ce urmează.