Cais la rever(s) / prima vară

        Lipăind prin bălţi, cu nostalgia coarnelor boureşti, sub umbrela mea verde happy rain care se-ncontrează cu Bacovia, în cealaltă lume, mă gândeam că ochelariştii, cum sunt eu, au un simţ mai dezvoltat al mirosului decât ceilalţi.

Preambulul sensibilităţii mele olfactive: eu, până-n 7 ani, cred, cu un cârlig de rufe prins de nas, ca să traversez bucătăria în care se făceau murături. Nici acum nu sufăr mirosul de oţet. Salatele mi le prepar cu lămâie. Şi mai demult, cu Jack Lămâie când dădea tonul: unora le plăcea jazzul şi multora, hazul.

De izuri nu mai zic. Îmi fac un rău aproape fizic.

Oamenii care miros bine sunt ca oamenii care cântă în gând. N-ai cum să nu-i simţi.

Despre mirosuri am mai scris. Poate că o să scriu şi despre mirosul cuvintelor. Poţi mirosi pe cineva după cuvintele pe care le foloseşte?

Fiecare este ceea ce este, ceea ce crede că este, ceea ce cred alţii că este, ceea ce nimeni nu ştie că este cu adevărat. Din toate câte puţin şi mai mult.

Am rupt o crenguţă dintr-un pom înflorit şi am mirosit-o în ploaie. Am adus-o cu mine. Dacă tot a venit, vreau să mai rămână şi să mă locuiască.