joi, 19 ianuarie 2012

[Cioburi

Iar m-am trezit la ora 4.00.
Eram undeva afară, într-un loc pe care nu l-am mai văzut niciodată. În spatele meu, un bloc. Lângă mine, o bancă şi un bărbat care stătea în picioare. Bărbatul pe care nu l-am mai văzut niciodată, a aruncat un pahar. L-am privit şi i-am zis: Re-ve-li-on?! Mi-a zâmbit şi mi-a răspuns: Iar.
Aburii cuvintelor ne învăluiau tâmplele, bucăţile din sticlă spartă sclipeau ca gheaţa pisată.
Probabil că altcineva se făcea praf în timp ce eu visam.
Îmi întind mâinile prin întunericul camerei, după mp3 playerul de pe capul patului.
Kings of Leon – Sex on Fire. 4.01. un 19.01. bocnă.


Cuib, unul dintre cele mai calde cuvinte. Îţi vine să zbori imediat în el.


Când eşti mic, poţi ronţăi zidul ca pe un faringosept chinezesc după care te amuzi privindu-ţi limba verde. Cu variantă autohtonă – limba maro.
Când mai creşti, ajungi să dai cu capul. Urbanistică: arhitectura cucuielor personale.
G.I. versus Pink Floyd, Another Breaking the Wall


Mă gândesc dacă vor fi ghiocei, chiar dacă nu a fost zăpadă. Oricum. Primăvară va fi.


Dincolo, nenea Iancu îşi ia paltonul, bastonul, fularul, mănuşile. Mon cher, e tot cum ţi-am zis.
Aşa cum îţi spusei, mă scol într-o dimineaţă, şi, ştii obiceiul meu, pui mâna întâi şi-ntâi pe „Aurora democratică”, să văz cum mai merge ţara. O deschiz... şi ce citesc? Uite, ţiu minte ca acuma: „11/23 făurar... a căzut tirania! Vivat Republica! ”


Dincoace, Oskar Schell se pregăteşte s-o pornească şi el în felul său, Extremely Loud and Incredibly Close , 20 January 2012 (USA). Cu U2, Where the Streets Have No Name
Me2, Trebuie să fie o stradă fără nume]


2 comentarii:

  1. Eu la ora 4 adunam stîrvuri de artificii cu ciudate urme de aripi zdernţuite, cu irizaţii din acelea de parbriz spart. Şi lumea îmi spunea gunoier, cînd eu ştiam sigur că mă împlăntam în ora zero cu amîndouă picioarele şi o mînă pe joben. Cînd m-am trezit am aprins un marlboro roşu şi am scrumat încă un an sau doi sau mai ştiu eu cîţi pot sta pitiţi într-un scrum ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Lumea se grăbea în furia ei oarbă să-ţi scoată ochii, fără să vadă că-n beznă, zboruri mai vechi scânteiau în luminile ochilor tăi.
    A te împlânta cu amândouă picioarele şi o mână pe joben în ora zero este un spectacol sublim la scena deschisă a timpului care te ovaţionează: Nebunule!
    Te-ai trezit şi tu când să te aprinzi ca pasărea Phoenix…

    RăspundețiȘtergere