duminică, 31 iulie 2011

Unde se arată ce nu se vede

foto: Filip Rîşniţă


Eram cu M. când ne-am oprit să privim portretele făcute de domnul cu păr alburiu, barbă alburie, aer bonom, alburiu şi el.
Portrete în creion, făcute în 10 minute. Mi se părea fascinant să reuşeşti în 10 minute, să umpli conturul cuiva.
- Veniţi şi mâine?, l-am întrebat.
- Ştiu doar că acum sunt aici, mi-a răspuns. Nu ştiu ce să vă zic despre mâine.
Mi-a plăcut gândul că-l puteam găsi acolo, fără să-l aştept.
În general, nu prea mă aştept să găsesc cine ştie ce.
Când ai aşteptări, ţi se poate întâmpla cum am păţit eu. Într-o zi mi-am cumpărat un fruct de care nu mai mâncasem până atunci. Era cât o portocală, dar mult mai mare. Când i-am desfăcut toată coaja, am găsit doar un miez uscat pe care l-am şi aruncat la coş.

A doua zi m-am întors cu M. şi cu F. M. voia să-i facă portretul lui F.
Pe domn îl chema Alexandru. M-am aşezat pe bancă, lângă soţia lui. M. a început să se joace cu Meda, căţeaua lor, iar F. s-a aşezat pe scaun, la portret.
- Pe mine mă cheamă Speranţa, mi-a spus femeia. Soţului meu îi zic Titi, deşi îl cheamă Alexandru. Nici nu ştiu de ce i-am zis aşa, dar acum n-aş mai putea să-i zic altfel.
Mă gândeam că şi mie îmi zic oamenii în multe feluri. Eu cred că oricare ţi-ar fi numele, când simţi că eşti chemat, îţi vine să răspunzi.

Priveam portretele expuse şi mi-a plăcut foarte mult unul în care erau un bărbat şi o femeie. Adică, pe aceeaşi foaie.
M-am gândit că poate ar fi frumos să fiu şi eu cu un bărbat, pe aceeaşi foaie. Cum ar fi să avem foaia noastră. Pe lângă noi ar mai rămâne destul loc. E bine să fie spaţiu, să ne mişcăm în voie. Altfel, ne-am simţi ca şi cum am îmbrăca o haină care ne strânge şi de care abia aşteptăm să scăpăm.

Speranţa mi-a povestit că mai demult, un cuplu i-a cerut soţului ei să-i deseneze pe amândoi într-un singur chip. Acelaşi.
- A ieşit ceva destul de ciudat, mi-a spus ea.
- Normal, i-am zis eu. Astea nu prea se văd.

În timp ce noi vorbeam, a venit un bărbat şi a rugat-o să-i ia tensiunea. Speranţa mai făcea şi asta. Eu am zâmbit. Mă gândeam că din moment ce măsura bătăile inimii, nici n-ar fi putut s-o cheme altfel.
După ce bărbatul a plecat, Speranţa s-a aşezat lângă mine.
- 12 cu 7. Aveţi tensiune de aviator, să ştiţi, i-am zis.
- Ştiu, mi-a răspuns el. Chiar sunt aviator. Lucrez la Tarom.



PS:
Cam aşa. A-ha. Take on Me

4 comentarii:

  1. Am trecut si eu pe acolo. Voian sa-mi iau tensiunea, astfel incat sa mi se arate ce nu se vede. Stiu, chiar nu mai sunt aviator, dar ma tratez.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, că uneori se şi aude clar. Şi apoi parcă din ce în ce mai repede.
    Păi, ar fi bine să mai zbori din când în gând.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cum de-ai ghicit? Gandul chiar mi-a fost prescris in planul de tratament.

    RăspundețiȘtergere
  4. Mhhmmm:
    ghici în gând, ce-i? Gând.

    Planul de tratament era un aeroplan,
    că de-aia îţi zboară gândul.

    RăspundețiȘtergere