Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 6 iulie 2011

(un pic de-acasă

Trecând pe lângă iederă, pe lângă iarbă, pe lângă brăduţ, m-am aflat în sfârşit în faţa uşii de la intrare, am nimerit gaura cheii, am nimerit butonul de lumină, m-am strecurat pe lângă uşile cu geamlâc, pe lângă dulapurile lustruite şi plantele decorative şi mi-am descuiat cămăruţa mea, acest cămin mic şi iluzoriu, unde mă aşteptau şezlongul şi soba, călimara cu cerneală şi cutia cu instrumentele de pictat, Novalis şi Dostoievski, aşa cum pe ceilalţi, pe oamenii adevăraţi, îi aşteaptă când vin acasă, mama sau nevasta, copiii, servitoarele, câinii, pisicile.


... oricine îşi poate imagina că viaţa lui Harry nu era tocmai plăcută şi fericită. Dar nu trebuie să se înţeleagă nici că era pe măsură de nefericit (cu toate că el însuşi avea de fapt, această impresie, de altfel ca orice alt om care consideră că nu există suferinţe mai mari decât ale sale). Despre nimeni n-ar trebui să se afirme aşa ceva. După cum nici cel ce nu are un lup într-însul nu trebuie să fie neapărat fericit. Iar până şi în cea mai nefericită viaţă există clipe însorite şi mici flori de fericire ivite printre nisip şi pietre. Aşa şi cu lupul de stepă. De cele mai multe ori era, incontestabil, foarte nefericit, fiind în stare să-i nefericească şi pe alţii, pe care-i iubea sau de care era iubit. Căci toţi cei care îl îndrăgeau nu vedeau în el decât o singură latură. Unii dintre ei îl iubeau ca pe un om delicat, inteligent şi deosebit şi erau îngroziţi şi decepţionaţi când descopereau lupul dintr-însul. Şi n-aveau încotro, căci Harry, ca orice fiinţă, voia să fie îndrăgit în totalitatea lui, nefiind capabil să ascundă sau să nege lupul dintr-însul... Mai erau însă şi câte unii care îndrăgeau tocmai lupul din el, tocmai libertatea, sălbăticia lui, imposibilitatea de a fi îmblânzit, surprizele lui periculoase şi forţa lui, dar şi ei erau profund decepţionaţi, făcându-şi o impresie lamentabilă în momentul în care se dovedea brusc că lupul rău şi sălbatic mai era şi om, nutrind dorinţa de bunătate şi delicateţe, voind chiar să asculte Mozart, să citească versuri şi aspirând la idealuri umane... aşa încât lupul de stepă contamina cu propria lui dualitate şi sfâşiere toate destinele cu care se întâlnea
.
Hesse, Lupul de stepă

PS:
de pri(n)sos să mai spun că iubesc cartea asta, dar pot traduce
un prin/os
de unde se arată că
o iubesc de la prima pagină până-n burzumlandul coverului pe chitară :)
şi rămân acolo, da)

Burzum, Die Liebe Nerpus – guitar cover

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu