luni, 25 iulie 2011

Coming back to light

Nu mi-a fost întuneric de la început.

Aveam vreo 5 ani şi eram o fetiţă cu breton, codiţe şi zâmbet rotunjit până-n ochi, dar cam slabă, pentru că nu prea aveam poftă de mâncare. Degeaba luam untură de peşte şi cavit. Cum n-am luat niciodată bătaie şi nu prea am fost certată, maică-mea m-a anunţat că e supărată pe mine şi, dacă nu mănânc, nu-mi mai vorbeşte 3 zile. Mi s-a părut foarte nedrept, aşa că
m-am hotărât să plec de acasă, fără să ştiu încotro voi apuca.
Mi-am scos de sub pat, ghiozdănelul meu albastru, mi-am pus în el câteva perechi de chiloţi, un măr galben învelit într-un şerveţel alb, câteva creioane colorate şi un carneţel, numărătoarea cu păsările cu inimi roşii şi galbene, beţişoarele cele mai valoroase de marocco şi o şosetă de-a Herminei, păpuşa mea de Arădeanca, explicându-i că n-o pot lua şi pe ea.
Mi-am închis uşa camerei, mi-am luat bagajul şi am anunţat-o pe maică-mea, grav, ridicându-mă pe vârfurile opincuţelor cu floricică: vezi că eu plec.
Ea mi-a zis: bine. Cu o voce liniştită, plină de bunătate, aşa cum numai cineva care iubeşte mult, poate înţelege bine. Poate şi pentru că îi mai spusesem aşa, de vreo câteva ori, când plecasem revoltată doar până-n bucătărie, străbătând holul lung, împiedicându-mă în papucii ei ca într-o cursă cu obstacole, al imensului apartament în care locuiam atunci, la etajul 9 al unui bloc turn. De data asta intenţionam s-o surprind. Am deschis uşa de la intrare şi exact când mă pregăteam să ies, s-a întrerupt lumina. Am aşteptat o jumătate de oră în faţa uşii. N-am îndrăznit să cobor cele 9 etaje prin întuneric, lipsită şi de scânteia pe care învăţasem s-o fac frecându-mi palma de balustradă, în după-amiezile reci de iarnă când se mai lua curentul şi mă prindea pe scări.


Mult mai târziu, nu mai ştiu exact când m-am pomenit însoţindu-mă cu noaptea. Mă trezeam din pat, să mă încredinţez că-i cu mine. Uneori făceam ceai pentru amândouă, eu îi scriam despre mine şi apoi îi citeam. Alteori îi povesteam despre cărţile citite şi-i exemplificam cu câteva citate pe care apucasem să le trec entuziasmată pe vreun colţ de hârtie. Îmi plăcea cum mă asculta liniştea ei la fel de adâncă şi albastră în orice anotimp. Îmi plăcea să deschid un pic fereastra şi să-i simt respiraţia, ascultându-i visele, împletindu-mi-le în păr, poveştile se năşteau, creşteau în şuviţe asimetrice şi colorate mereu altfel. Câteodată o serveam cu un pahar de vin pe care-l alegeam eu, gustându-i buchetul parfumat şi-i puneam muzica mea, spunându-i că eu nu pot trăi fără muzică. Şi ea îmi dădea dreptate. Eu începeam să dansez uşor cu ochii mijiţi şi obrajii calzi, luându-mă după paşii moi ai gândurilor mele împleticite. Luna se uita la mine şi eu mă uitam în lunile care-mi petreceau privirile.
Cred că noaptea m-a(m) învăţat să mă ascult.


Tot ce pot spune acum, e că lumina a fost mereu acolo. Înăuntru.



PS:
Pink Floyd, Coming Back to Life

7 comentarii:

  1. Shine on you crazy diamond

    RăspundețiȘtergere
  2. Bine. Bine.
    Dar să ştii că pe mine mă aprinde Wish You Were Here. Ca pe o făclie aşa. Altminteri sunt Comfortably Numb.

    RăspundețiȘtergere
  3. Si tu? Eu plecam pe tricicleta la fata popii din satul vecin pe care eram hotarat sa o iau de nevasta :)

    RăspundețiȘtergere
  4. :))))
    Şi zic: Slavă domnului popă dacă v-a căsătorit pe toţi 3. Că şi tricicleta făcea parte din viaţa voastră, nu-aşa?

    RăspundețiȘtergere
  5. Ce draga imi e fetita asta din povestile tale. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. ana pauper, la un ce-ai de tragi cu tequila :)

    pin, poate poate pentru că-i aşa de mică uneori :)

    RăspundețiȘtergere