sâmbătă, 11 iunie 2011

Recomandare: căpşune şi Kundera



Mi l-am luat pe Kundera după ce l-am mirosit puţin pe blogul lui Ubiquus'hubris care pomenea de el, într-o postare. Mirosea bine, titlul romanului: Insuportabila uşurătate a fiinţei. Şi, cum în raft, stătea cuminte lângă el, Identitatea, mi-am zis să nu le stric armonia tăcerii împreunate şi fără să mai zic nimic, am devenit complice, luându-le acasă pe amândouă.
Mai am un pic şi o termin pe prima. Sunt fascinată.
N-am să vă zic prea multe acu, despre, că n-am chef şi mi-e cam lene, vă zic doar că şmecherul Kundera se joacă uimitor de frumos, cu pericolul metaforelor. Tomas nu-şi dădea seama atunci, că metaforele sunt un lucru primejdios. Cu metaforele nu-i de joacă! Dragostea se poate naşte dintr-o singură metaforă.

(Nu vă supăraţi că vă-ntreb, ar putea cineva să ţâşnească de oriunde şi să mă întrebe: dar ce-i aceea o metaforă şi, dacă e periculoasă, cum ne putem feri de ea?)

Kundera alege nişte personaje nemaipomenite cum numai oamenii pot fi, pe care ni le arată suportându-şi greutatea vieţilor imperfecte cum altfel dacă nu trăind tot ceea ce ştiu şi simt ei că sunt.
Şi exact când cititorului îi vine firesc să-l scoată pe narator din casa personajelor sale, afirmând: Tomas/Tereza/Sabina/Franz sunt eu!, autorul se insinuează ca un şiret des făcut care îi aruncă pantoful în cap: realitatea fiecărei fiinţe este unică şi se află în irealitatea sa imediată, dincolo. De hârtie, bunăoară:
Ar fi o prostie din partea autorului dacă ar încerca să-l facă pe cititor să creadă că personajele sale au existat în realitate. Acestea nu s-au născut din trupul unei mame, ci din câteva fraze sugestive sau dintr-o situaţie-cheie. O asemenea hâtroşenie demiurgică (muua, ce urgie de cuvinte, dar las aşa!) împinge cel puţin un deus ex machina direct pe motocicletă, dacă nu erau doi, că ăştia se cam întrec în cascadorii. Râsului. Plânsului.

Aşa. Căpş-unele ş-altele. Poftiţi! Priviţi-le, mirosiţi-le, închideţi ochii, dacă vă vine. E ceva în parfumul lor care vă învăluie simţurile, o dulce ameţeală înmiresmată vă urcă pe tâmple, vi se umezesc buzele, vă vine să întindeţi mâinile, ca să prindeţi fiinţa asta care v-a luat eteric pe sus. Dar nu vă mulţumiţi cu puţin. Deschideţi ochii şi gustaţi. S-ar putea să fiţi sus prinşi. Luaţi-o ca pe o metaforă.

PS:
Frişca de pe căpşuni: Tindersticks, Let’s Pretend

8 comentarii:

  1. ar putea. eu sigur aş putea. ce-i aia metaforă şi cum putem scăpa de ea, că precis avem şi noi?

    RăspundețiȘtergere
  2. m-ai făcut curios, măi Zvîrlugo! Cît de curios mă poate face "urgia" ta de cuvinte, care mie îmi pare spirală cu mustăţi de curcubeu şi pretenţii de menestrel pişicher,la ora aista înaintată, că îmi cad ochii de somn. Mă bate gîndul să imit pe Prîslea şi ale sale ţepuşe, dar nu este deloc îmbietor. mai bine pun geană pe geană şi aştept soarele ca să îţi mai las cuvînt. Să fii o Zvîrlugă mereu! Auzi? Mereu!

    RăspundețiȘtergere
  3. Buna, stii cumva din ce carte este acest citat? Multumesc.

    Ajunseserăm în pădurea de brazi când ea se opri, privi în jur şi-mi zise, cu aceeaşi nonşalanţă cu care mi-ar fi propus să mergem la cules de ciuperci sau zmeură: “Iar acum se face dragoste. Ştiu eu un loc frumos, acoperit cu muşchi, chiar în spatele brazilor ălora, unde n-o să ne deranjeze nimeni, dacă faci treaba repede.”

    Apoi am urât satele, am urât viaţa, m-am urât pe mine şi am urât banca verde şi mizerabilă…

    RăspundețiȘtergere
  4. Chokotof, saliu. Da cum nu. E chiar miezul cu nucă al bomboanei fondante, "Lucruri transparente" de Nabokov (despre care am şi scris cândva).
    După care vine aşea, cum ar fi o trufă cu cioco:
    "Locul era marcat de nişte coji de portocale. El încercă să o îmbrăţişeze, ca etapă pregătitoare cerută de emoţia ce-i înfiora trupul („repede” fusese o greşeală), dar ea se feri cu o unduire rapidă ca de peşte şi se aşeză pe afine, ca să-şi scoată pantofii şi pantalonii. Hugh fu şi mai derutat la vederea ciorapilor negri, groşi şi striaţi pe care ea îi purta pe sub pantalonii de schi. Ea acceptă să şi-i lase în jos, numai atât cât era necesar. Şi nu-l lăsă nici să o sărute sau să o mângâie pe coapse.
    - Măi, ce ghinion! spuse ea în cele din urmă, dar, când se răsuci sub el, încercând să-şi ridice ciorapii, el îşi regăsi brusc toată forţa de a face ceea ce se aştepta din partea lui. Iar acum se merge acasă, comentă ea imediat după aceea, pe un ton neutru, obişnuit, şi amândoi îşi continuară tăcuţi drumul vioi spre poale."

    Cât despre citatul tău, mhmmm, poate că viaţa ta e în altă parte, dincolo de sate, de banca verde şi mizerabilă, dar pe-asta numai tu o poţi afla.

    RăspundețiȘtergere
  5. ora, despre metaforă nu-ţi pot spune decât că precis am şi eu şi de când am luat-o, nu mai pot scăpa de ea. Şi nici nu vreau.

    pentru măgăzinul tău de cuvinte:
    metafora = boală care se ia cum ţi se dă cuvântul, de-ţi vine să spui că mereu îţi scapă

    RăspundețiȘtergere
  6. doctorox, spirala cu mustăţi de curcubeu şi pretenţii de menestrel pişicher are gust rogvaiv, imagini răsucite din dali şi se dă mare cu poftă. Înainte de fiecare masă.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu mi se mai pare acum foarte clar: ce vrea sa spuna titlul? mai ales titlul romanesc? Firea e un sinonim pentru existenta? Pentru traire? Pentru umanul din noi si din viata noastra?

    RăspundețiȘtergere
  8. Mircea, păi, e şi ăsta un soi de farmec al titlului, că nu e foarte clar. Mie nu mi-a fost clar nici după ce am terminat cartea.

    Titlul românesc, da, că eu nu ştiu deloc limba cehă.
    În "firea fiinţei" sunt toate trei de care zici tu: existenţă, trăire, umanul din noi şi viaţa noastră, dualitatea suflet/trup, individualitatea simţirii şi a trăirii iubirii, timpului şi a morţii din noi şi probabil că mai sunt multe altele.

    Eu i-am mai zis titlului "Portabila singurătate", pentru că mie mi se pare că asta ţi se dă de la început, o porţi cum îţi vine ţie până când îţi vine rândul s-o înapoiezi de unde ai luat-o.

    RăspundețiȘtergere