Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 27 aprilie 2011

Scumpă fragilitate de nepreţuit

Îi zâmbesc fetiţei curioase cu pistrui din oglindă. O cunosc de când i-am văzut prima tristeţe. Bărbatul cu mâinile mari care-i împletea părul, plecase. A mângâiat-o pe cap, spunându-i: Mă întorc. Fetiţa a tot numărat anotimpurile. Aşteptarea i s-a prins în păr ca un liliac orbit de lumină şi i l-a scurtat. Anotimpul uitării are aceeaşi culoare. Îl scrie în fiecare zi. Fără promisiuni. Fără promisiuni. Uneori îmi trec palmele prin tristeţea ei care miroase a copil. Nu ştiu de ce am mâinile aşa de reci.


Să ştii că unii mai trăiesc din poveşti. Cei mai mulţi din credite. Parcă le-aş da şi celor dintâi creditul normalităţii.


Aseară am văzut-o iar pe bătrâna cocoşată, îmbrăcată în haine închise. O ştiu de o jumătate de an. Niciodată nu i-am văzut faţa. Priveşte mereu în jos, adusă de spate. Mă întreb dacă mai are amintiri din lumea noastră. Tinereţea ei are densitatea prafului.


În jurul prânzului, treceam prin parc. Verdele îndrăzneţ se asorta cu nerăbdarea studenţilor care-şi luau notiţe despre tinereţe, pe bănci. Mergeam cu paşi leneşi prin primăvara cochetă când am fost împuşcată aproape de inimă. De către un puşti cu pistol cu apă. În timp ce mă lăsam moale pe banca alăturată, iar bunică-sa şi-a pus mâinile la gură, ultimele gânduri galopau spre tine. Evident, eu am fost foarte impresionată de precizia lui, iar puştiul, foarte încântat de el. Bunică-sa şi-a dezlipit mâinile din dreptul buzelor, a tuşit cu emoţie şi m-a întrebat: Lucraţi la teatru? De parcă numai acolo ar fi distracţie mortală...


Nu mai ştiu dacă ţi-am spus, dar uneori te simt ca pe o haină. Surprinzător este că atunci când te îmbrac, nu mă ţii la umeri şi nici nu aluneci de pe mine. Nu mai sunt între mărimi, pentru că mi te potriveşti. Îmi vii bine la suflet. Să nu mă-ntrebi când te-ai lipit de mine. Tot ce pot să-ţi spun e că am ajuns să te port cu mine. Pe dedesubt.


PS: scumpă fragilitate pe care o pot preţui cât vreau eu de muult, cum ar fi piesa asta: mmmmm
Precious de pe Playing the Angel, Depeche Mode

6 comentarii:

  1. hai ca lucrezi la teatru, stiu eu!:)))
    te imbratisez si te astept. mi-e dor de tine.
    M.

    RăspundețiȘtergere
  2. Fireşte. Cum altfel?
    Sunt garderobiera letală,
    te agăţ fără să te rup,
    te pun în cui fără să te bat,
    haiiină ce eşti! :)

    Of. Bine. Bine. (O să) te îmbrăţişez şi eu.

    RăspundețiȘtergere
  3. mm, pistol cu apa, my precioussss.

    RăspundețiȘtergere
  4. studenți luînd notițe - o lume
    desuetă, căzută din
    alte vremi în
    haiku

    RăspundețiȘtergere