duminică, 20 martie 2011

până când ne vom citi din nou



- am văzut Never Let Me Go; nu mi-a plăcut deloc filmul ăsta, poate şi pentru că eu nu-mi cer voie când plec; ah, pe-aici am regăsit-o pe tipa cu nume frumos de mac, Poppy, din Despre fericire şi alte nimicuri, film care mi-a plăcut, dar pe care nu l-aş revedea din cauza fazei aleia, cu vine un moment când trebuie să-ţi iei viaţa în serios, pentru că încă n-am identificat momentul ăla, de-aia;

- mi-am descărcat nişte albume de-ale chitaristului Jesse Cook, cică new flamenco şi jazz cântă omu; în ceea ce (mă priveşte) am ascultat, de fapt, n-am recunoscut decât mişcările fustelor roşii y ale pantofilor cu baretă; şi mi-am amintit poanta aia mişto - cum se zice corect: geaz sau gez?, iar răspunsul este: la ce?; deci ascultaţi piesele astea, Jesse Cook: El Cri, Come What May, Breathing below Surface, estupendo, ca să zic aşa;

- îmi plac biscuiţii cu lapte la fel de mult ca-n copilărie şi sper cât de curând să alerg după un zmeu când va fi vântul de seama lui; iată că orice ar spune gurile rele printre incisivi, noi ne copilărim în zâmbet, de la început până la sfârşitul cui?, clar nu al copilăriei;

- am adăstat ceva lângă un album foarte fain, despre suprarealism, cu imagini peste fire, reprezentanţi fără asemuire şi poveşti dincolo de închipuire, dintr-o librărie, însă destul de scump, pentru buzunarul meu - unde-s buzunarele de odinioară în care încăpeau dicţionarele de buzunare, acolo-s şi flintele haiducilor; în suprarealitatea mea imediată, mi-am imaginat cum intru acoperită, deşi singură, ca tipa din Amanţii lui Magritte, dar, totuşi cu găuri în dreptul ochelarilor şi îndrept în loc de pistol, Ceci n’est pas une pipe, a aceluiaşi Magritte, spre casier, jefuind elegant librăria, doar de albumul ăsta; şi acum îmi imaginez, cred că o să şi visez ce se mai întâmplă;

- imaginea pe care o vedeţi aici, am ales-o în speranţa că ne vom reîntâlni într-un timp mai cald, bunăoară/bunăoră, la un dozator Tec, un brifcor răcoritor sau de ce nu, un brifcuore inimă de cico de Edmondo de Amicii ştiu de ce;

- când te doare un picior, nu se schimbă vremea, la fel cum nu se schimbă vremurile, dacă te dor amândouă picioarele şi nici nu înseamnă că o foarte bună persoană înţeapă o păpuşă după chipul şi asemănarea ta, din enormă prietenie; de aceea, eu tocmai mi-am luat o aspirină şi ascult Prodigy, Voodoo People, o piesă zvăpăiată, zănatică, zburdalnică şi zglobie, ceea ce vă doresc şi vouă.

4 comentarii:

  1. Am prostul obicei de a stoarce cat mai mult. Dintr-o melodie noua care imi place.
    O ascult iar si iar si iar, pana nu mai pot, de zeci de ori. Pana ma trezesc dimineata cu ea rasunandu-mi in urechi. Virtual. Si dupa ce o subtiez de atata ascultat, nu mai pot sa o mai aud mult timp. Saturare cred ca-i zice.
    Breathing below Surface nu intra aici. E una dintre acele putine pe care le pot asculta oricand, cu aceeasi placere si intensitate.
    E una dintre melodiile care ma intorc cu fata spre lumina.
    :*

    RăspundețiȘtergere
  2. Mie mi se întâmplă să mă stoarcă plăcut şi intens câte o piesă, fără să încerc să mă împotrivesc. :)

    Breathing below Surface - din adânc vine lumină

    RăspundețiȘtergere
  3. lasand la o parte verbul "a stoarce" :),postarea ta intra in categoria "Zvîrluga", acea categorie care imi toarna cicoare in urechile obosite de la atata ratacit prin furtuni de fonisme pagane si de o violenta nebuna...si sa vezi cum tresare pavilionul urechii cand citesc jurnalul unei "combinatii de fite cu tristeti ancenstrale". :)

    RăspundețiȘtergere