Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 9 martie 2011

O, tempera!



În aşteptarea revărsării culorilor noului anotimp, mi-am amintit de seturile mele pentru desen, din şcoală. De acuarele.
Culorile din căpăcelele rotunde care-mi luau ochii, mâinile şi minţile. Pe care le probam prima dată, pe vârfurile degetelor şi apoi le gustam, ca să-mi dau seama dacă verdele e crud ierbos şi albastrul e siniliu mare sau siniliu cer. Astfel că pe buzele mele se năştea un şevalet entuziasmat să-şi rostească toate culorile.
Căpăcelelor le-au urmat tuburile care s-au împrietenit foarte strâns cu blocul de desen, borcanul cu apă, câteva pensule şi mai multe pasteluri.

Îmi place să cred că de atunci şi până acum, am făcut desene inspirate. Spun asta cu exigenţa şi sinceritatea persoanei care a intrat într-o expoziţie şi poate privi şi simţi în voie, tot ceea ce este acolo, pentru că-i aparţine. Am prins pe pânze morţi, tristeţi, bucurii, iubiri, despărţiri, apropieri şi depărtări. Le-am lăsat fără rame, ce-i drept. Ca să le desfac uşor înăuntru, ştiu. La fel cum ştiu că mâinile mele vor continua să deseneze, pentru că mai sunt multe culori de folosit.

Fotografia e dintr-un anotimp mai vechi, când am fost prin Timişoara, câteva zile, la nişte prieteni.
Atunci am ţinut în braţe o chitară, pentru prima dată şi mi s-a părut al naibii de grea, pentru braţele mele subţiri. Mi s-a spus că ţineam chitara exact invers, ca Jimi Hendrix şi că aduceam a Joan Baez. Ce de complimente!, au zdrăngănit emoţionate, degetele mele înfiorate până pe umărul gol al bluzei fără mânecă.
Împricinata cameră de cămin din imagine era transformată într-un soi de atelier al lui Stelian, care între timp a renunţat la pictură şi s-a făcut bijutier, pentru o viaţă mai puţin colorată, dar poate, mai scumpă.


PS:
desigur, M83 – Couleurs

2 comentarii: