luni, 8 februarie 2010

Filme, filme, filme


Când l-am întâlnit pe T., m-a pocnit greaţa. Avea o burtă de elefant. A salutat-o afabil pe maică-mea. Se ştiau din copilărie, pe atunci îi despărţeau doar câteva case. T. ajunsese între timp, conferenţiar universitar dr. Atât de plăcut surprins a rămas când m-a văzut, încât pe loc mi-a cerut numărul de telefon, pentru a-l avea la îndemână, ca să-mi găsească imediat un job mult mai potrivit.
M-a sunat în seara respectivă, să ne întâlnim. M-am dus numai ca să-i fac hatârul maică-mii. Nu ştiu de ce nu reuşesc să reţin niciun nume şi cumva mi-e ciudă că nu mi se declanşează nişte trăiri puternice în faţa, spatele sau mă rog, celelalte părţi ale numelui respectiv. Am auzit că sunt oameni care leşină când se află în aceeaşi încăpere cu vedeta preferată. Am văzut femei ţipând şi hăituindu-şi cântăreţul, regizorul, actorul, scriitorul preferat. Ca să fiu sinceră, dacă aş avea ocazia, aş învăţa câteva politeţuri în japoneză, printre care Bună ziua, Felicitări pentru tot ceea ce scrieţi, La revedere, ca să i le pot spune lui Haruki Murakami. Dar n-am o memorie grozavă. Probabil că de-asta nu reţin niciun nume.
T. a venit şi m-a luat cu un taxi de la serviciu. Ne-am dus la biroul său, din cadrul universităţii respective. Nu-mi plac oamenii care vorbesc foarte tare şi nu înţeleg de ce au impresia că pot fi văzuţi mai bine când o fac. I-am spus lui T., că, deşi port ochelari, aud foarte bine. A luat-o aşa cum a auzit-o: ca pe o glumă.
Biroul era un fel de cămăruţă, complet echipată cu cele de trebuinţă unei persoane care rămâne şi noaptea acolo, ca să lucreze şi are nevoie de pat, fireşte. A băgat radiatorul în priză, pentru că se anunţaseră temperaturi scăzute, apoi mi-a arătat priveliştea încântătoare, biroul era la demisol, explicându-mi elegant că există şi duş pe undeva pe aproape, în caz că, în cartierul în care locuiam s-ar fi oprit brusc apa şi n-aş mai fi putut beneficia de toată relaxarea unui contact. Cu apa caldă. Şi-a scos haina, pentru că radiatorul începuse să-şi facă treaba şi mi-a arătat discret, cu degetul său gros, că purta un costum de la Hugo Boss. Mi-a luat paltonul şi mi l-a pus pe umeraş, iar eu i-am spus că pe haina mea scrie Bossy. Aproape cu delicateţe a pocnit de perete, uşile vestiarului din care a scos o sticlă de Jim şi două pahare, executându-şi ireproşabil misiunea de gazdă. Mi-am dovedit nepriceperea în a face o alegere potrivită, deoarece l-am refuzat pe căldurosul Jim, cât şi pe Marlboro care începuse să se insinueze rotund şi am preferat compania unui santal de caise. T. a scos o plasă cu ciocolate din care a extras una, fără nicio emoţie, pentru că toate erau câştigătoare: Milka Desert. A mâncat o jumătate pe nerăsuflate şi pe cealaltă a făcut-o bucăţi din care n-am putut să iau. Mi-a băgat sub nas un teanc de lucrări de licenţă şi alte cărţi pe care îşi lăsase valoroasa semnătură şi, observând că nu dădeam semne de interes, de pe scaunul pe care mă aşezasem, a binevoit să treacă la subiectul pentru care ne întâlnisem, de fapt, şi anume, ajutorul meu pe care eu nu-l solicitasem, dar el mi-l oferea absolut dezinteresat:
- În ce lună eşti născută?
- În decembrie, i-am răspuns.
- Întâmplător am răsfoit zodiacul înainte de a ne întâlni şi la tine scria că e indicat să fii flexibilă, că o să ai multe de câştigat.
Îl priveam pe domnul conferenţiar universitar dr., trecut de 58 de ani, cu o cămaşă care-i plesnea pe abdomenul umflat, cu faţa uşor congestionată de la paharele de Jim, de care nu se dezlipea şi-i urmăream privirile pe care şi le pironise pe ciorapii mei. Desigur, ciocolata îi declanşase pofta de un desert cu picioare lungi. Şi pentru că universitatea în care activa, o susţinea pe-aia cu Mens sana in corpore sano, m-am hotărât că este un slogan pe care-l pot îmbrăţişa, ignorând scolioza mea lombară dextroconvexă cu tasare pe L5.
- Ştiţi, eu am venit să vă spun că n-am nevoie de niciun ajutor şi de altfel, mai mult de zece minute n-o să mai stau, pentru că am treabă.
T. s-a înroşit la faţă, iar eu le-am făcut cu mâna tuturor bărbaţilor prezentabili din reclamele la Marlboro.
- Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Sper că eşti conştientă că-ţi faci cel mai mare rău. Eşti o încăpăţânată şi o să ai numai de pierdut. N-am văzut un aşa copil.
Dintr-odată mi-am dat seama că mă distrez teribil. Aşa că l-am întrebat cu duioşie:
- Aveţi copii?
- Nu, că nevastă-mea nu poate să facă.
- Ah, mi-o amintesc destul de bine pe soţie - o femeie elegantă şi fină. Mi-a judecat procesul pentru mărirea pensiei alimentare. Eram prin liceu atunci. Să-i transmiteţi complimente, mulţumită doamnei, biata maică-mea a obţinut mai mulţi bani, pentru cărţile mele...
Şi-a împachetat restul de ciocolată, şi-a strâns păhărelele şi a stins ţigara. Gata scenariul.
- Nu pot să-mi dau seama de ce faci asta, a murmurat întinzându-mi paltonul. N-am mai văzut aşa ceva. Aş fi putut să am grijă de tine...
- Hai să spunem că-mi port singură de grijă. Credeţi că firma asta, Bossy, are vreo legătură cu Hugo Boss?!, i-am strecurat candid în timp ce ieşeam.

PS:
o piesă drăgălaşă pe care-mi place s-o dansez în pantofii mei cu baretă, fusta cu volane şi bluza cu umerii goi - ay, ay, ay:

4 comentarii:

  1. Complicate mai sint femeile in ziua de azi...
    Le oferi ciocolata, whisky si tigari, iar dinsele
    fac nazuri. Cine sa va mai inteleaga?

    RăspundețiȘtergere
  2. Îmi pare rău că nu mai am numărul de telefon al lui T. Ţi l-aş fi dat, ca să apreciezi trataţia aşa cum se cuvine. :)))))))

    (Ai şi tu dreptate, sunt o năzuroasă. Nu fumez, whisky e prea puternic pentru mine, iar ciocolată nu iau de la oricine.)

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-e rau. Sigur mai poti in Ro?

    RăspundețiȘtergere
  4. Hei, dintr-atât? :)

    Când n-o să mai pot, o să te-ntreb din timp, de vreun flight. :)

    RăspundețiȘtergere