Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

duminică, 1 noiembrie 2009

Confesiune



Iată că şi-n viaţa mea a venit momentul acela. După mult timp, ceea ce implică o anume maturitate a alegerii, m-am hotărât. A venit dintr-odată. Ca o fulguraţie sau ca o primă ninsoare, poftim, deşi termenul ăsta sfidează orice fenomen meteo care ajunge şi la noi, prin natura înălţimii sale. După oareşce experienţă de viaţă, în continuă formare, de altfel, mi-am dat seama că-mi doresc să renunţ la singurătate. Da. Chiar aşa! Dimineaţa să-mi însoţească tandru, tăcerea aproape adormită şi ciufulită. La prânz să mă acompanieze inspirat. Seara să ne aşezăm împreună prin întunericul ca o perdea lucrată de visele care intră de serviciu. Iar noaptea, ei bine, noaptea se întâmplă atâtea!
Aşa am început eu să beau cafea.

3 comentarii:

  1. trebuie sa fie o masura in toate, chiar si-n singuratate, cu rosturile ei, asa cum si insotirea isi are rosturile ei, doar stii

    RăspundețiȘtergere
  2. Sa ai grija, e genul de relatie care uneori te face sa-ti aduci aminte ce bine era... singura.

    RăspundețiȘtergere