Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

vineri, 20 noiembrie 2009

Ca sarea-n baie (Remember Crăciun 2008)



Am învârtit cheia cu atenţia unui bijutier care şlefuieşte o piatră ce urmează să fie preţiosul mesager al poveştii cu greutatea la bine, la rău şi... celelalte cuvinte, o formaţie bunicică pe care o mai ascult uneori - da’ chiar, cum era: calcă peste ea, calcă peste ea... daaa.
Am respirat în fular şi am aşteptat câteva secunde, să-mi ascult gândul verde şi pufos. Coboram scările discret, spre cutia poştală. Mă înnebunesc după scrisori. Special mi-am pus o cutie nouă, pentru că, pe aia care mi se cuvenea când m-am mutat în blocul ăsta, mi-a luat-o vecinul de la parter. I-am lăsat-o, n-am avut niciun chef să o revendic, din moment ce el e genul de om care nu ţi-ar ţine niciodată uşa, ca să intri. În fine, l-am rugat pe amicul Cristi să vină cu bormaşina şi mi-a rezolvat problema. Se vede clar că e cutia mea, pentru că este în rând cu alea de la etajul 1, deşi locuiesc la 3. E felul meu de a fi în rândul celorlalţi.
Nici n-apucasem să deschid cutia când i-am auzit vocea. M-am întors. S-a repezit la mine şi m-a strâns în braţe. Am privit-o mută pe femeia tunsă scurt, cu perciuni lungi şi cercei mari, rotunzi. Dacă aş fi avut mâinile libere, mi-aş fi pipăit ochelarii, ca să fiu sigură că-i am.
- Sunt eu, Vasi, a continuat, ţuguindu-şi buzele unse din belşug cu un ruj vampiresc, rezistent la transfer. Hai, dragă, ce-ai înţepenit acolo?, l-a luat la zor pe soţul ei pe care l-am ghicit în spatele genţilor şi cutiilor.
- Ce mult v-aţi schimbat, am reuşit să nu mă bâlbâi. Aţi...
- Am întinerit, nu? Păi, dacă tot am stat în Italia atât, am zis să-mi schimb şi lookul. Nici Doru nu m-a recunoscut la aeroport, nu-i aşa, tati? Doru a dat din cap şi a luat-o pe scări, urmat îndeaproape de consoartă.
Deci, gata. Toată liniştea mea de care aveam de gând să mă bucur în ajun de Crăciun, se prinsese în uşa de la intrarea blocului. Am tras-o din uşă, era plină de vânătăi şi se văicărea ceva de speriat. Mi-am luat factura de lumină din cutie şi am luat liniştea de braţ. Aveam s-o doctoricesc sus.
Vasilica era pedagogă la un internat de băieţi. Se visase mult timp profesoară, drept care vorbea afectat. Avea un timbru care mă seca. Era fericita posesoare a doi copii, mai mare cu 12 ani decât soţul ei, un bărbat simplu care lucra în construcţii, de cele mai multe ori mut de admiraţie în faţa soţiei sale, o intelectuală, vezi bine. De fapt, mut şi atât, tot de cele mai multe ori.
- Nu contează vârsta când iubeşti, îmi spusese într-o zi, Vasilica, aşa zice scumpul meu şi continuase cu voce scăzută: nu e bun, altul la rând. Bărbaţii sunt aşa de uşor de mulţumit, dacă au burta plină şi sex la discreţie, poţi să faci ce vrei din ei, adăugase ea, din puţul adânc al gândirii milenare. O să vezi când o să te măriţi...
- Păi, văd foarte bine cu ochelarii ăştia. De altfel, îmi plac şi ramele...
Dacă n-ar fi ţipat când vorbea la telefon şi când făcea temele cu copiii, dacă n-ar fi râs isteric şi dacă ar fi fost o altă persoană, vecina mea de sub, Vasilica, ar fi fost de-a dreptul fermecătoare. Acum că se întorsese, nu puteam decât s-o zic pe-aia cu O, ce veste minunată! Nici colindele nu mai sunt ce-au fost odată.
Am intrat în apartamentul meu. Nu-mi făcusem brad, din lipsă de zăpadă şi de simţire. Totuşi, îmi pusesem nişte beteală pe leandrul de lângă oglindă sub care stătea cuminte, un pachet cu învelitoare argintie. Dacă era pentru mine, aveam să văd în dimineaţa următoare.
Mi-am pus nişte muzică, în speranţa că nu voi mai auzi prin ţevile caloriferului, impresiile din Călătoriile Vasilicăi - nu aveau nicio legătură cu Swift. Jonathan Swift. Speranţa moare ultima, certo - am pregătit cada în care m-am scufundat după ce am presărat nişte săruri de vanilie. Am intrat în apă ca o ştimă năbădăioasă care face tocmai pe dos, că, de obicei, ele ies dintre valuri. Am stat acolo câtva, departe de lumea dezlănţuită, regină a vastei lumi acvatice, cu valuri parfumate şi loţiune de baie Eucerin ph5.
Când am ieşit din cadă şi m-am refugiat în halatul de baie albastru marin (pentru că nu sufăr rozul), nu se mai auzea decât muzica mea pe care o înghesuisem cu lăcomie în playlist. M-am îndreptat spre bucătărie să-mi încropesc o salată de fructe şi am vrut să închid geamul. Mi-am strâns la gât halatul, pesemne că se lăsase ger când mi-am auzit numele în dreptul ferestrei. E drept că pe sărurile de baie pe care le primisem cadou, scria: Acum, când în acest mileniu trei merităm totul, când găurile negre ameninţă să ne înghită, când gogomăniile de tip Big-Bang ne captează atenţia, eu vă strig Salvaţi-vă pielea!, chestii cu care nu eram de acord, pentru că înclinam să-i dau credit lui Hawking; ce să mai, pe aia cu îndepărtarea stresului, a durerilor musculare şi relaxarea, o înghiţeam, dar, parcă să-mi aud numele, era prea de tot. Sau cât să fii de bun ca şi colindător, bunăoară, să-mi nimereşti numele, din prima?! M-am aplecat pe geam şi am văzut lângă nucul fără frunze, un tip plantat în dreptul ferestrei care mă striga în noapte.

Hai că pe-asta n-o mai înghit!, îşi zise G., închise cartea şi se îndreptă spre baie.


PS:
e-le-gan-tly was-ted:



poza e de aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu