Anagrama unei existenţe: Abisex

Pun pariu că nu v-aţi gândit să citiţi titlul: ex abis – din abis. E drept, s-ar fi pierdut sexul. Cuvintele. Cuvintele după care te ascunzi. Cuvintele cu care construieşti îmbrăţişări, imagini, ziduri, culoare, turnuleţe de veghe. Cuvintele cu care mănânci şi fuţi. Cuvântul erect penetrează cuvinte ca nişte bombonele micuţe, rotunde şi dulci, cu diferite arome, culori, gust unic şi nume: Olguţa, Viola, Livia, Mona, Flores, Ramira, Helga, Jojo, Tania. Creatorul logosului este un sfărâmat care se adună din propria creaţie, conştient de structura sa intimă ambiguă: sunt construit din ceţuri, din pumni azvârliţi în ziduri şi orăcăituri, din schije de înger, mătăsuri, sticlă, piei de şarpe şi bolboroseli de demon.
Limbajul pe care-l foloseşte Delaskela, trimite la Bukowski şi Miller - futaiurile, ţigările şi alcoolul devin remedii care aduc plutirea şi te ajută să uiţi că eşti singur şi că într-o zi vei crăpa. Marea încleştare de sub ziduri se scrie într-o limbă puternică şi dură: Viaţa e doar o vacă cu clopot legat cu fundă roz, cu copitele lăcuite, încălecată şi futută de taurii furioşi ai absurdului. În această lume care se rostogoleşte în abis, dragostea nu răspunde când este strigată, pentru că nimeni nu mai ştie s-o cheme pe numele ei. Delaskela prinde în tuşe groase, clasa politică autohtonă: o aglutinare de orgolii mărunte, frustrări, nevroze, creiere mici şi burdihane insaţiabile. Prestigiul se înalţă din zborul bancnotelor ce fâlfâie ritmat, într-un hip-hop de cartier: banul, frate, uite cum transformă fraierul în aeroplan şi-l plimbă în văzduh. Detaliile descrierii de interior şi sonoritatea spartă, dau sentimentul unei mecanice apăsări, al claustrofobiei sufleteşti: O fată-pitic cu un vraf de hârtii pe genunchi, o fată cu sâni mari sprijinită de masă, un tânăr bărbos fixat pe scaun, un tânăr uscat fluturând o geantă cenuşie, fotografii pe pereţi, un vâjâit de ventilator. Există şi pasaje care poetizează proza: când cerul coboară în vârful degetelor, iar lumea bate stins în piept - Dacă întinzi braţul, poţi înfige un deget în gelatina incandescentă a cerului. Inima mea abia mai înţelege sunetele sălbatice şi stranii ale lumii; sufletul ajunge acasă în ultima zi a săptămânii - În inima mea e o dimineaţă de duminică; scrisul are patina unui înger prăfuit, cu priviri albastre – Sufletul tău e o peniţă de aur, tocită, veche, inutilă, iar cerul e senin.
Delaskela îndrăzneşte să spună despre foamea oamenilor care-şi hrănesc trupurile şi fricile, despre întunericul din ei, despre suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii, despre nebunia dragostei care ne macină prin absenţă sau existenţă, despre sentimentul că iubim ceva străin, din altă lume, despre faptul că poate bărbaţii şi femeile sunt două specii diferite îmbrăţişate în dansul unei muzici de dincolo de timp, care alunecă în acelaşi abis.
Profesorul său de filosofie socialistă din liceu care-i urla să-şi bage minţile în cap, că nu e pregătit pentru lume şi viaţă, n-ar fi intuit că în visele lui cu ochii deschişi, Delaskela reuşeşte să închidă sunetele sălbatice şi stranii ale lumii.