


Vă spuneam eu, într-o altă postare că, atunci când eram mult mai mică decât atât, mă grozăveam nevoie mare că puteam citi fără să mă încurc, numele ăsta: Anamaria Smigelschi. Numele are o importanţă deosebită, de comparat cu cel al numărătoarei cu păsări portocalii cu inimi roşii, din care au zburat multe, de-a lungul timpului nesocotit, la fel ca şi priceperile mele la matematică.
Când maică-mea mi-a adus Luna Betiluna şi Dora Minodora în ţara lui Peşte – Mămăliga Prăpădeşte, l-am lăsat de neconsolat pe Vlad, adică, singur, la leagăne. Şi m-am dus cu fetele.
Acum nu vreau să vă spun despre cele două păpuşi albastre care au primit în dar o broşă, s-o poarte cu rândul şi cum a pierdut-o Dora la pescuit. Sau cum au exclamat broscoii Caraoac şi Carachioi: FENOMENAL! Două păpuşi albastre cu rochii de voal. Vreau să vă spun că pe acordurile astea tomnatice când roşiile ca şi rândunelele se duc, m-am gândit să le mai prind într-o mâncare uşoară, atât pe ele cât şi câţiva peşti, cu şorţul meu pe care am un ceainic desenat, nu cu undiţa.
Aşadar să arunc mrejele. Se pune puţin ulei într-o cratiţă. Se toacă mărunt, 2 cepe mari pe care le-am ţinut un pic în apă rece, tăiate în 4, ca să nu ne podidească melancoliile pe la ochi. Tăiem apoi 2 ardei graşi, pentru că, în lumea asta, se întâmplă des, ca bărbaţii să le însoţească pe femei, fără să ştie de la început cât vor fierbe împreună. Resemnarea: le înecăm ulterioarele proteste, frustrări, etc., în nişte apă şi punem cratiţa pe foc. (Eu nu gătesc cu prăjeli, pentru că mi se revoltă stomacul şi ar fi sănătos să înăbuşiţi şi voi revoluţia, dinainte de pansamentele stomacale.) Când ceapa şi ardeii s-au înmuiat, venim cu mâinile pline de sângele celor 7 roşii, curăţate de coajă şi tocate mărunt sau date pe răzătoare, tot crimă pe masa din bucătărie este, vorba cântecului. Le lăsăm să fiarbă pe toate, amestecându-le cu sare şi ne mirăm cu oooo!reganoooo!, după gust. Apoi tocăm nişte usturoi, pentru că în mâncare, usturoiul lângă roşie, este ca un bărbat atent şi inspirat care-i aranjează femeii, gulerul de la palton, cel mai mult ca să-i atingă gâtul, cum ar bombăni ardeii verzi de ciudă. Mărarul se pune după ce se închid ochiul de la aragaz, cât şi ai celei ce a pregătit, după miros.
3M: mălai mestecău mămăligă. Ce bine că n-am avut niciodată două. Mestecaie, auzi! Mă ia şi frica de făcăleţ.
Cele 4 trunchiuri de cod, că nu luam zvârlugi, nici la insistenţele lui Ion Barbu: Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el, le-am pus într-un vas la cuptor, cu ulei, apă, sare şi busuioc. Spre final le-am stropit cu vin alb, Dolci Momenti, gândindu-mă că mă descurc eu şi cu italiana asta. Demi-dulce oricum.
PS: cică, de obicei şi din politeţe, la: mai vrei?, se spune nu, nu, nu
Michel Polnareff, Una bambolina che fa no, no, no:

