Se afișează postările cu eticheta In the mood for cook. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta In the mood for cook. Afișați toate postările

miercuri, 1 septembrie 2010

Cât ai zice peşte






Vă spuneam eu, într-o altă postare că, atunci când eram mult mai mică decât atât, mă grozăveam nevoie mare că puteam citi fără să mă încurc, numele ăsta: Anamaria Smigelschi. Numele are o importanţă deosebită, de comparat cu cel al numărătoarei cu păsări portocalii cu inimi roşii, din care au zburat multe, de-a lungul timpului nesocotit, la fel ca şi priceperile mele la matematică.
Când maică-mea mi-a adus Luna Betiluna şi Dora Minodora în ţara lui Peşte – Mămăliga Prăpădeşte, l-am lăsat de neconsolat pe Vlad, adică, singur, la leagăne. Şi m-am dus cu fetele.
Acum nu vreau să vă spun despre cele două păpuşi albastre care au primit în dar o broşă, s-o poarte cu rândul şi cum a pierdut-o Dora la pescuit. Sau cum au exclamat broscoii Caraoac şi Carachioi: FENOMENAL! Două păpuşi albastre cu rochii de voal. Vreau să vă spun că pe acordurile astea tomnatice când roşiile ca şi rândunelele se duc, m-am gândit să le mai prind într-o mâncare uşoară, atât pe ele cât şi câţiva peşti, cu şorţul meu pe care am un ceainic desenat, nu cu undiţa.
Aşadar să arunc mrejele. Se pune puţin ulei într-o cratiţă. Se toacă mărunt, 2 cepe mari pe care le-am ţinut un pic în apă rece, tăiate în 4, ca să nu ne podidească melancoliile pe la ochi. Tăiem apoi 2 ardei graşi, pentru că, în lumea asta, se întâmplă des, ca bărbaţii să le însoţească pe femei, fără să ştie de la început cât vor fierbe împreună. Resemnarea: le înecăm ulterioarele proteste, frustrări, etc., în nişte apă şi punem cratiţa pe foc. (Eu nu gătesc cu prăjeli, pentru că mi se revoltă stomacul şi ar fi sănătos să înăbuşiţi şi voi revoluţia, dinainte de pansamentele stomacale.) Când ceapa şi ardeii s-au înmuiat, venim cu mâinile pline de sângele celor 7 roşii, curăţate de coajă şi tocate mărunt sau date pe răzătoare, tot crimă pe masa din bucătărie este, vorba cântecului. Le lăsăm să fiarbă pe toate, amestecându-le cu sare şi ne mirăm cu oooo!reganoooo!, după gust. Apoi tocăm nişte usturoi, pentru că în mâncare, usturoiul lângă roşie, este ca un bărbat atent şi inspirat care-i aranjează femeii, gulerul de la palton, cel mai mult ca să-i atingă gâtul, cum ar bombăni ardeii verzi de ciudă. Mărarul se pune după ce se închid ochiul de la aragaz, cât şi ai celei ce a pregătit, după miros.
3M: mălai mestecău mămăligă. Ce bine că n-am avut niciodată două. Mestecaie, auzi! Mă ia şi frica de făcăleţ.
Cele 4 trunchiuri de cod, că nu luam zvârlugi, nici la insistenţele lui Ion Barbu: Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el, le-am pus într-un vas la cuptor, cu ulei, apă, sare şi busuioc. Spre final le-am stropit cu vin alb, Dolci Momenti, gândindu-mă că mă descurc eu şi cu italiana asta. Demi-dulce oricum.



PS: cică, de obicei şi din politeţe, la: mai vrei?, se spune nu, nu, nu

Michel Polnareff, Una bambolina che fa no, no, no:

sâmbătă, 27 februarie 2010

The cook, the weather, the books & her music








Fiind o vreme din aia, de numărat banii şi făcut copii din plastilină şi neispitindu-mă cifrele şi ulterioarele sentimente materne, mai ales acum şi tot timpul, de fapt, m-am apucat să-mi fac ceva de mâncare.
Mi-am pregătit ceva uşor de făcut şi pentru stomac: o mâncare de fasole galbenă cu carne de porc. Spre final, cât s-au întreţinut maghiranul, cimbrul şi usturoiul, am profitat de ocazie să le introduc pătrunjelul, să tragă el concluziile. Am însoţit-o cu salată de sfeclă roşie şi măsline şi mi-am turnat de această dată, bere, aşa cum m-a învăţat mai demult, C.: încet, ca să nu se facă spumă. Foarte rar beau bere, deşi mă osteneşte într-un fel plăcut. Prefer vinul şi îmi amintesc o veche discuţie, dintr-o vară, în curtea mică a unei case, cu nişte oameni dragi, care s-a lăsat în noaptea tânără, cu nişte versuri şi cu verdictul că nici n-ai avea cum să bei bere, când vine vorba de poezie.
Însă adevărata provocare pentru mine, de azi, vine cu tortul de mere. N-am mai făcut de mult şi e dintre deserturile care-mi plac, pentru blatul însiropat cu rom şi merele caramelizate în care pot să ascund sâmburi de nucă, pătrăţele de unt, dulceaţă şi coajă de lămâie. Nu-l îmbrac în frişcă, pentru că nu consum frişcă. E adevărat că sunt sclifosită când vine vorba de prăjituri şi nici măcar nu gust din deserturi care-mi par greţoase.
De ieri seară am invitat pe la mine, două cărţi bine scrise, din câte mi-au ţinut companie. Cartea lui Alex. Leo Şerban – De ce vedem filme şi un colaj de jurnale cu experienţe erotice şi ale intelectului, Intermezzo II – Graziella a lui Marin Mincu.
Probabil că o să văd curând, The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover al lui Greenaway. Restul e Norah Jones.


joi, 4 februarie 2010

In the mood for cook






Îmi place să bucătăresc. Momentul în care-mi leg la spate şorţul, e ca un gest ezoteric esenţial, pentru a putea pătrunde într-un spaţiu încărcat de semnificaţii ce pot fi atinse şi folosite: ustensilele şi ingredientele. Mă relaxează mental. Nu mă pot gândi la nimic altceva când gătesc. Decât la mirosul de primăvară al ardeiului corpolent sau suplu, la coaja parfumată de lămâie care-mi intră în mâini sau la morcovii tăiaţi în plus, pentru a-i ronţăi.
Nu prea mănânc cine ştie ce. De obicei, ciugulesc. Dar îmi place să gătesc. Şi să-mi aranjez masa. Ca şi cum m-aş invita de fiecare dată la restaurantul meu personal în care pot să-mi ling degetele, să nu fiu foarte îmbrăcată şi să-mi aleg muzica.
Printre altele, de azi. Mă gândeam dacă nu cumva ar trebui să tai din fundul ouălor umplute, că la cât le-am urmărit, ca să le pot aşeza, începusem să mă suspectez de hărţuire cu pătrunjel şi ardei roşu.
Dintotdeauna am făcut salata boeuf cu piept de pui, poate părea în ciuda nomenclaturii (că boeuf înseamnă vită), dar niciodată n-o fac intenţionat.
O găselniţă când vine vorba de şniţele – pun susan în ou, le dă o savoare aparte, iar susanul este foarte bun pentru stomac. Şniţelele şi omleta sunt singurele concesii pe care le fac, şi foarte rar, pentru că nu mănânc nimic altceva prăjit. Am ani de când n-am mai mâncat cartofi sau carne prăjită. Fac la cuptor, grătar sau fiert.
Crema de zahăr ars este cel mai uşor de făcut desert. O prefer în anotimpul rece, pentru că vara mi se pare prea dulce. Parfumul esenţei de rom şi al vaniliei mă transformă într-o pisică răsfăţată care vine după miros, cu ochii închişi, lingându-şi buzele.

PS:
O piesă pe care mi-o dedică mie, Iza, de fiecare dată când mănâncă la mine şi-mi spune că atunci când se va despărţi de Geo, mă va lua de nevastă, iar eu mă gândesc să-i pun pe furiş piper, în farfurie, ca să le salvez mariajul. :)))

miercuri, 23 septembrie 2009

Acum şi cu scorţişoară!





Ploaia şi muzica au acceaşi menire: ne dau atât libertatea de a nu auzi, cât şi libertatea de a nu fi auziţi.

Ploaia poartă în sine genele copilăriei. Când eram mici, ne stropeam cu furtunul, ţopăiam în bălţi şi ne băteam cu apă. Desigur, întrucât se pare că suntem oameni mari, o facem pe supăraţii atunci când, din falsă stângăcie, călcăm într-o băltoacă. Adevărul e că ne încântă împroşcăturile. Nu-i nimic dacă ne murdărim pe pantaloni sau pe şosete. Copilăria cade din ceruri. În taină, ne îngăduim să fim nişte îngălaţi.

(Martin Page, Despre ploaie)