Adică, nu putem ieşi în faţa blocului şi s-o rupem la fugă unul spre celălalt, dacă ne vine brusc.

Ne-ar putea scăpa din picioare pantofii ăia mai mari cu încă un număr de jenă stupidă. Şi dacă ne-am pierde capul, cum ne-am mai recunoaşte?

 (Dar chiar şi aşa...)

Ne-ar lua gurile rele pe dinainte. Ne-ar pica fisa şi n-ar mai avea cine să ne dea tonul.

Am putea fi în oraşe diferite. În ţări diferite. În universuri paralele. Asta e deja SF. 

(Dar chiar şi aşa...)

Ochii care nu se văd se uită la mine

Am văzut oameni care iubesc ca şi cum. Am văzut oameni care iubesc de azi într-o săptămână. Am văzut oameni care iubesc politically correct. Am văzut oameni care iubesc cu pumnii strânşi. Am văzut oameni care iubesc mai repede pentru că nu mai rămân. Am văzut oameni care iubesc cu mâna la gură. Am văzut oameni care iubesc tocmai din cap. Am văzut oameni care iubesc pe furiş. Am văzut oameni care iubesc în gânduri. Am văzut oameni care iubesc în somn. Am văzut oameni care iubesc igienic. Am văzut oameni care iubesc ridicând din umeri. Am văzut oameni care iubesc eligibil. Am văzut oameni care iubesc pentru că nu mai pot decât atât.

Am văzut că m-am uitat.

[
playing the blindlist:
Les Beatles, You've Got to Hide Your Love Away
Depeche Mode, See You
]

Fire de poveste

M-am întâlnit cu bărbatul de la cablu.
E un tip între câteva vârste, cu scrum pe gulerul cămăşii.

- Probleme de conectare?, zice el.
- Am vrut să mă conectez la A Single Man, îi zic. Dar m-am pomenit Lost in Translation.
- Şi aşa. Şi mai departe, continuă el, scuturându-şi firul de scrum şi îndesându-l în tăcere pe cel care-i ieşise din gură. Totuşi, The Hours... şi-ncepe să-mi deşire câte-n pietre, flori, ore, lună şi stele.
- Hey, Man on the Moon, îl strig de la capătul lunii.

Puţină astronomie:

şi cu cât  se apropie de mine, cu atât mă şi îndepărtează

între noi - doar cuvintele fără păsări 
                ca nişte sârme mute de telegraf

Şi-acum nu mă mai prind care dintre noi vrea să-l prindă pe celălalt.

Poate ar fi bine să-i transmit că sunt wireless.

Jim Carrey, Somebody to Love

ponton

între cer şi apă
pod plutitor
- aşa şi eu

ancorele din mine îşi întind cuvintele
spre tine
- tresărind nespus

foto: Filip Rîşniţă

Ane Brun, Words

Metaipostază

Ştii, chiar n-aş vrea să începem cu stângul. Şi nici cu dreptul. Am ajunge să ne batem călcâiele ca nişte soldăţei de plumb aşteptând să fie băgaţi în cutie după ce şi-au încheiat programul de atingere a limbilor cu precizia elveţiană sau marcă înregistrată de rutină în tandem a cadranului.

Aş vrea să ne ţinem de găici. Va fi felul nostru de a încerca să ne agăţăm. Va fi felul nostru de a lupta pentru neatârnare. Va fi felul nostru de a scăpa prin degete. Va fi felul nostru de a ne apuca să ne ţinem suspendaţi în respiraţii până la sfârşitul aerului.

Hai şui.



Andrew Bird, Effigy

Fata cu husky

Azi m-am întâlnit cu un lup de stepă, prin zăpadă. Stătea acolo liniştit şi se uita la mine, cu ochii ăia de un albastru ceresc îngheţat. Mi s-a părut că, dacă mai fac un pas, o să mă împiedic de marginea unui nor. Nici n-am mai putut să plec încotro apucasem. M-am aplecat spre el şi i-am şoptit: Al cui eşti tu, frumuseţe? şi mi-am scos mănuşa, ca să-l mângâi pe cap. Nu-şi mai lua ochii de la mine şi mi s-a părut că mă topesc acolo, lângă el. Până când a venit stăpânul lui şi l-a luat, foarte mirat că lupul său de-abia s-a dezlipit de mine.

Când eram în primul an de facultă şi bântuiam prin clădirea imensă, ca să mă întâlnesc cel puţin cu vreo poveste fără sfârşit, am nimerit undeva, într-un fel de mansardă. Era o iarnă blândă, ningea cu fulgi cuminţi ca un miez de pâine caldă pe care bătrânii îl separă de coajă şi-l strâng în mâini, înainte de a-l mesteca. Cum geamul era rotund, am mai zăbovit acolo, să privesc ninsoarea. Atunci mi-a trecut prin cap că fericirea poate fi o fereastră rotunjită în piept, o bibliotecă plină cu visuri felurite şi un câine tolănit la picioarele mele desculţe.

Poate că mulţi avem în noi, câte un lup. Câteodată rânjeşte amar, altădată mârâie a furie mocnită, din adâncul amintirilor unor crude încordări. Rareori tânjeşte după vreo mângâiere, s-a obişnuit să umble singur, deşi blana sa îşi mai aminteşte atingeri care-i încălzesc sângele, iar ochii mai păstrează fantomatice chipuri care-i adumbresc tâmplele. Altminteri, aleargă hăulind pe întinderea nesfârşită a minţii când nu poposeşte îndelung, în vreun crâng al viselor. De multe ori dormitează.


Fever Ray, Keep the Streets Empty for Me




PS:
[un apropo la deplinătatea facultăţilor - o restanţă de ieri:
Noapte lună, copii!
Noir Désir, Apprends a dormir]

Scri(u)soare pe atriu

Nu ne-am văzut niciodată. Nu ne-am auzit niciodată. Nu-ţi ştiu mirosul. Nu ţi-am îmbrăţişat umbra pe caldarâm pentru că n-aş fi vrut să fiu ridicată de pe jos pentru fetiş de grad înalt urcat pe zid în delir flagrant. Părul meu nu ţi-a atins faţa şi nici măcar vântul care ţi-ar fi atins faţa nu mă insuflă.

Însă am început să te simt. Ameţesc deodată sus în capul pieptului nu-mi mai stă capul unde-s picioarele prin nori.
Aş putea spune că-mi înfloresc bujori în obrăjori dacă şi ţie ţi-ar plăcea Grădina de iarnă a lui Henri Salvador şi astfel am avea sera noastră Que sera sera.
Sper ca măcar tu să ştii aritmetrică ritmică şi să-mi aplici neprecupeţit acea nemuritoare teorie a omului mort: o să-ţi salvez viaţa.

Poate că eşti hăt în Congo însurat cu o superbă negresă zdravănă care umileşte orice slăbătură de negresă de aici din tavă aveţi 2 copii al treilea pe drum şi faceţi ce ştiţi voi cel mai bine fără să folosiţi plastilina pe care eu o foloseam fără nicio legătură din sfoară mitic ancestrală cu Galateea ci doar cu lucrul manual când ceilalţi băieţi ca tine şi nu ca Pygmalion făceau traforaj.

Dar gândul că exişti mă face să-mbumbesc verde crud în plină iarnă.
Sper că te cheamă cel puţin Arthur.



Tiger Lillies, Arthur




PS:
tot de pe hârtia parfumată discret muzical:
Henri Salvador, Jardin d’hiver
Pink Martini, Que Sera Sera

Preumblări

Şi eu am umblat tainic, în perioada I-IV H, cu cheia de gât.


Uşile şi uşiţele care-mi apăreau în faţa privirilor adâncite, se-nfiorau uimite când le atingeam suprafaţa cu palma uşor umedă.
Odată am găsit o enigmă cusută, croşetată, tricotată cu papiote, macrameu, gheme, andrele, igliţe şi suitaşe, adăpostită într-un sertar al scrinului ca
într-un cuib căptuşit cu milieuri rotunde şi pătrate, mănuşi cu degete neterminate şi capete de fular colorate.

Altădată, dinăuntrul unui şifonier neted şi lucios care aducea când stătea a nuc fără ciori, a răsărit o taină
într-o rochie de mireasă satinată în nuanţele delicat parfumate ale florilor de lămâiţă, cu voalul poalelor împăienjenit cam zdrenţuit, o pălărie cu voaletă cochetă, dar discretă în culoarea untului întins pe felia de pâinea noastră cea de toate zilele şi pantofi din lac roşu, cu unul dintre tocuri căzut într-o călimară cam amară, dar foarte albastră pe buze.

Din secretul flăcărilor cu limbi galbene din spatele uşiţei de alamă a sobei de teracotă, v-aş tălmăci pe limba mea, povestea iubirii arzătoare dintre un copac şi luna care-i îmbrăţişa crengile cu stele argintate şi vise cu ochii larg deschişi în noapte, dacă nu mi-ar fi sete, o sete pe care numai puntea unei corăbii din mijlocul mării mi-o poate domoli, puntea unui suspin când am pieptul plin de golul unui aer imens şi intens.


Până când am pierdut cheia şi a trebuit să schimbăm yala.
Am găsit-o de-abia peste două săptămâni, în "Călăuză în lumea plantelor şi animalelor", pe post de semn de carte însemnată.
Pesemne că atunci am căpătat îndemânarea de a descuia cărţi, în şoapta cu care ocrotesc misterele din vârful degetelor până pe marginea pleoapelor ca pe nişte flori ale ungherelor.

Cu bască şi fără mască

Când G.I. s-a întâlnit cu Zvârluga, aceasta purta blugi negri, o bască maro, cercei maro, ochelarii de revedere, un palton maro, un fular maro cu gri şi cai verzi în gând. Stătea pe o bancă şi mânca turtă dulce cu scorţişoară. Caii stăteau şi ei verzi. (De calul maro chiar nu se ştie nimic, pe bune!)
Rama ochelarilor se băga în seamă visându-se de bagá uimită fiind
că această bagá reuşea să unească bizar Universul într-o coajă de nucă al lui Hawking cu ţestoasele lui Oskar al lui Foer găsind miezul
unde se vede la nevoie că spaţiul se întâlneşte cu timpul:
am nevoie de spaţiu, am nevoie de timp în voie
fie că a mea voie ţi se pare anevoie.

G.I., cum e mai avântată, a tras-o de mâneca paltonului:
- Zvârlugo, dar ce se mai aude cu blogul?
Zvârluga şi-a scos o cască din bască şi i-a întins-o.

Bryan Ferry, More than This



*nevoie vine dintr-o slavă (păi, cum altminteri!!!)
nevoie < din sl. nevolja

(in)vocaţia înţelegerii

Confesivul. Nevoia de a te asculta/a fi ascultat.


*
Vineri, 27 iunie
Sunt ceea ce mi se întâmplă?
(Note, stări, zile - Andrei Pleşu)


Timpul poate fi dulce sau_şi amar.
Poate conţine posibile urme de grâu şi varietăţi similare de nuci,
scrie pe ambalajul ciocolatei.
Urmele tale te conţin.
Oricum timpul te înghite.


Câteodată,
cum ar fi acum,
îmi vine să-mi iau rochia mea vintage, cea crem. Şi mănuşile din macrameu pe care bunică-mea le-a lucrat pentru maică-mea. Mi-aş pune o pălărie cu boruri dantelate de culoarea untului. Poate cu voaletă, nu ştiu. Aş fuma o ţigaretă lungă dintr-un portţigaret chihlimbariu inscripţionat cu iniţialele tale. Pentru că portţigaretul ar fi furat de la tine. Ca şi butonii cămăşii, pentru că dintotdeauna mi-am dorit să aprind o cămaşă din buton. Aş sta picior peste picior, desculţă lângă pantofii mei cu tocuri înalte şi aş privi poate prin voaletă, văzduhul de fum al camerei.
Însă tot ce ştiu, este că voi asculta Queen, These Are the Days of Our Lives.
Şi voi înţelege.

Unde se arată ce nu se vede

foto: Filip Rîşniţă


Eram cu M. când ne-am oprit să privim portretele făcute de domnul cu păr alburiu, barbă alburie, aer bonom, alburiu şi el.
Portrete în creion, făcute în 10 minute. Mi se părea fascinant să reuşeşti în 10 minute, să umpli conturul cuiva.
- Veniţi şi mâine?, l-am întrebat.
- Ştiu doar că acum sunt aici, mi-a răspuns. Nu ştiu ce să vă zic despre mâine.
Mi-a plăcut gândul că-l puteam găsi acolo, fără să-l aştept.
În general, nu prea mă aştept să găsesc cine ştie ce.
Când ai aşteptări, ţi se poate întâmpla cum am păţit eu. Într-o zi mi-am cumpărat un fruct de care nu mai mâncasem până atunci. Era cât o portocală, dar mult mai mare. Când i-am desfăcut toată coaja, am găsit doar un miez uscat pe care l-am şi aruncat la coş.

A doua zi m-am întors cu M. şi cu F. M. voia să-i facă portretul lui F.
Pe domn îl chema Alexandru. M-am aşezat pe bancă, lângă soţia lui. M. a început să se joace cu Meda, căţeaua lor, iar F. s-a aşezat pe scaun, la portret.
- Pe mine mă cheamă Speranţa, mi-a spus femeia. Soţului meu îi zic Titi, deşi îl cheamă Alexandru. Nici nu ştiu de ce i-am zis aşa, dar acum n-aş mai putea să-i zic altfel.
Mă gândeam că şi mie îmi zic oamenii în multe feluri. Eu cred că oricare ţi-ar fi numele, când simţi că eşti chemat, îţi vine să răspunzi.

Priveam portretele expuse şi mi-a plăcut foarte mult unul în care erau un bărbat şi o femeie. Adică, pe aceeaşi foaie.
M-am gândit că poate ar fi frumos să fiu şi eu cu un bărbat, pe aceeaşi foaie. Cum ar fi să avem foaia noastră. Pe lângă noi ar mai rămâne destul loc. E bine să fie spaţiu, să ne mişcăm în voie. Altfel, ne-am simţi ca şi cum am îmbrăca o haină care ne strânge şi de care abia aşteptăm să scăpăm.

Speranţa mi-a povestit că mai demult, un cuplu i-a cerut soţului ei să-i deseneze pe amândoi într-un singur chip. Acelaşi.
- A ieşit ceva destul de ciudat, mi-a spus ea.
- Normal, i-am zis eu. Astea nu prea se văd.

În timp ce noi vorbeam, a venit un bărbat şi a rugat-o să-i ia tensiunea. Speranţa mai făcea şi asta. Eu am zâmbit. Mă gândeam că din moment ce măsura bătăile inimii, nici n-ar fi putut s-o cheme altfel.
După ce bărbatul a plecat, Speranţa s-a aşezat lângă mine.
- 12 cu 7. Aveţi tensiune de aviator, să ştiţi, i-am zis.
- Ştiu, mi-a răspuns el. Chiar sunt aviator. Lucrez la Tarom.



PS:
Cam aşa. A-ha. Take on Me

Ard ere re

Azi am fumat prima dată.

Ploua mocăneşte pe unde o mai fi ars-o şi baciul ungurean. Cu ăl vrâncean.
Am deschis geamul balconului. Începuse vântul. Rochia de casă mi-a alunecat de pe umărul stâng. Părul mi-era ciufulit fără margini. Rotunde castanii. Se prea poate să fi arătat răvăşită, pentru că un vecin de la balconul alăturat, s-a aplecat periculos de mult în afara lui şi mi-a strigat: Heeei, eşti ok?

I-am fluturat graţios din mâna stângă atât fără eşarfă cât şi fără inel cum am văzut eu că fac actorii la teatru ceva gen acu nu pot vorbi nu pot auzi nu pot privi. Acu fumez nu vezi? Am mijit ochii şi mi-am aprins la adăpostul degetului bandajat, o gitană. Cu părul de abanos buzele de şerpoaică şi ochii de tăciune şi-a înfoiat fustele roşii. Giacar giacardea gealino mura giamura mura. Ce mişto.

Azi m-am gândit la tine.

N-am mai reuşit să-mi amintesc nimic.
Nici măcar mirosul tău nici măcar semnul ăla de pe buze pe care ni l-au pus îngerii ca să uităm tot ce-am văzut înainte de a ne naşte şi pe care ţi l-am atins eu cu gura mea ca să-ţi iau amprenta tăcerii nici măcar un cuvânt din piele nici măcar o geană ereditară.


Azi m-am tras în piept cu neruşinare.



PS:
Phoenix, Mica Ţiganiadă
Cargo, Doi paşi în urma ta

un mai numai liliac

Nina Simone, Lilac Wine
Jeff Buckley, Lilac Wine





Îi mulţumesc mult lui G.I., pentru că a avut amabilitatea de a-mi împrumuta fotografia ei. (Ah, vă zic de-acum că G.I. nu are cont pe Facebook.)

O, tempera!

În aşteptarea revărsării culorilor noului anotimp, mi-am amintit de seturile mele pentru desen, din şcoală. De acuarele.
Culorile din căpăcelele rotunde care-mi luau ochii, mâinile şi minţile. Pe care le probam prima dată, pe vârfurile degetelor şi apoi le gustam, ca să-mi dau seama dacă verdele e crud ierbos şi albastrul e siniliu mare sau siniliu cer. Astfel că pe buzele mele se năştea un şevalet entuziasmat să-şi rostească toate culorile.
Căpăcelelor le-au urmat tuburile care s-au împrietenit foarte strâns cu blocul de desen, borcanul cu apă, câteva pensule şi mai multe pasteluri.

Îmi place să cred că de atunci şi până acum, am făcut desene inspirate. Spun asta cu exigenţa şi sinceritatea persoanei care a intrat într-o expoziţie şi poate privi şi simţi în voie, tot ceea ce este acolo, pentru că-i aparţine. Am prins pe pânze morţi, tristeţi, bucurii, iubiri, despărţiri, apropieri şi depărtări. Le-am lăsat fără rame, ce-i drept. Ca să le desfac uşor înăuntru, ştiu. La fel cum ştiu că mâinile mele vor continua să deseneze, pentru că mai sunt multe culori de folosit.

Fotografia e dintr-un anotimp mai vechi, când am fost prin Timişoara, câteva zile, la nişte prieteni.
Atunci am ţinut în braţe o chitară, pentru prima dată şi mi s-a părut al naibii de grea, pentru braţele mele subţiri. Mi s-a spus că ţineam chitara exact invers, ca Jimi Hendrix şi că aduceam a Joan Baez. Ce de complimente!, au zdrăngănit emoţionate, degetele mele înfiorate până pe umărul gol al bluzei fără mânecă.
Împricinata cameră de cămin din imagine era transformată într-un soi de atelier al lui Stelian, care între timp a renunţat la pictură şi s-a făcut bijutier, pentru o viaţă mai puţin colorată, dar poate, mai scumpă.


PS:
desigur, M83 – Couleurs

Crochiu

Ea n-are excese. Şi nici prea mari fiţe.
Nu vrea să cucerească nimic. Vrea să plutească, să guste, să se îmbibe cu ce-i place.
Priveşte bărbaţii cu priceperea unei croitorese care aşază şi schimbă hainele de pe manechine. Se minunează cu ochii rotunjiţi de aceste păpuşi mari care ştiu multe cântece noi. Se întregeşte din ei, fără a şi-o pune cu vreunul. Este mimetică.
E pretenţioasă rău. Nu suferă genul macho, şmecheraşul băgăcios, ţăranul ajuns la oraş, intelectualul cocoţat în turnul de fildeş, prostul fudul, mediocrul ipocrit, mincinosul lăudăros, mârlanul tupeist, insidiosul lubric.
Bărbaţii liniari îi dau ameţeli. Nu poate să urmărească dunga aia albă. Singura maşină pe care a condus-o vreodată, a fost una cu roţi. La Need For Speed şi atunci chiar că a mers de-a dreptul sinuos. Doar câteva minute.
Adoră să fie stârnită şi se încolăceşte direct pe suflet, atentă să lase libere orificiile pentru respirat.
N-are stare. Are o imaginaţie insaţiabilă. Îi cresc din cap cireşi gata altoiţi în care se urcă sprintenă. La umbra lor, cu cireşe la urechi şi gura plină, se gândeşte deja la vişini şi colţunaşi.
Altminteri, e o tipă subţire şi înaltă, cu forme şi mers uşor legănat care aminteşte de pinguinii de la unul dintre cei doi poli.
Nu se opreşte din zâmbit când ceva îi place şi poartă bijuterii din argint.

PS1:
Ea ascultă ce este: Child in Time

(hai cu Deep Purple!!!)



În speranţa că am potrivit cuvintele cu imaginea, îi mulţumesc lui G.I. că mi-a împrumutat fotografia.


PS2:
De fiecare dată când scriu insaţiabil, mă gândesc la Un dor fără saţiu al lui Emil Botta. Nu ştiu de ce nu mă mai satur.

Mesmerizing G.

În dimineaţa zilei de 22 martie, pe G. avea s-o trezească ibricul vorbitor, FlowingSecret. Acesta sărută în tăcere, buzele iubitei sale de pe raft, Isibillyne, ceaşca albastră cu flori de iasomie şi apoi pluti din bucătărie, până în camera ei. Ajunse lângă pat şi se apropie de chipul fetei. G. dormea fără pernă, visele ciufulite din părul ei, de culoarea ciocolatei amărui, se încâlciseră în cartea cu coperţi din catifea, de lângă ea. Poţiunea de pe capul patului licărea când argintiu când verzui.
Ibricul vorbitor se aplecă în dreptul obrajilor ei, până la nivelul cafelei. Ca un bărbat care sărută mâna unei femei, ridicând-o în dreptul sânilor, îi zâmbi ibricul, amintirii din cealaltă viaţă, iar zâmbetul său mirosi a cardamon. G. se întoarse din vise, potrivi lumina dimineţii în fereastră şi deschise ochii. Ibricul îşi chemă iubita pe nume, iar G. îşi chemă muzica. Cum soarele se apropiase şi strălucea puternic de curiozitate, G. făcu cu ochiul şi imediat una dintre draperii îl îmbrăţişă, până acesta îşi pierdu capul printre florile şi culorile ei.
În timp ce FlowingSecret îi turna iubitei, cuvintele sale calde, îndulcite cu zahăr brun, G. îşi luă cărţile de tarot de la Poiematike şi începu să-şi ghicească ziua.




Mulţumesc Poiematike, pentru premiul acordat.


PS:
Fleetwood Mac, Rhiannon