Unde se duce timpul când seduce

[

[

Nina Simone, Who Knows Where the Time Goes

Sâmbetele se duc pe apa duminicii

Acum citesc despre cum să scoţi o gâscă dintr-o sticlă şi cum te trezeşti râzând.

„E un koan. Un raţionament imposibil. Nu te ajută la nimic dacă te gândeşti la el din interior. Trebuie să te distanţezi. Mintea creează probleme fără sens. Te prinde în capcane în care stai ca o gâscă în sticlă […]”

„Am traversat piaţeta înapoi, în Calea Victoriei şi am coborât către centrul vechi [...] Mergând alături de ea, am simţit că ultimii 5 ani din viaţa mea dispar pentru totdeauna. Nu mai era nimic care să merite păstrat.”

(Philip Ó Ceallaigh, Şi te trezeşti râzând)

           Apoi o să încep:
„Sunt un bucătar întârziat. În copilăria mea, un protecţionism paşnic şi firesc ascundea privirilor activităţile care se desfăşurau în cabina de vot, în patul conjugal şi în strană. Nu mi-am dat seama însă că în căminele clasei engleze de mijloc mai exista un al patrulea loc secret – cel puţin pentru băieţi: bucătăria.”

„Cu gătitul mi s-a întâmplat ca şi cu sexul, politica şi religia: când l-am descoperit era prea târziu ca să-mi mai întreb părinţii. Aveam 20 şi ceva de ani şi studiam dreptul. Mâncarea pe care mi-o pregăteam era uneori... criminală.”

(Julian  Barnes, Începuturile unui bucătar întârziat, din pedantul în bucătărie)

        Recitesc:
„Undeva nu departe era o macara

îmi trimiteam sufletul până acolo

să vadă şi el cum e să ai rău de înălţime”

(Iulian Tănase, Despre orbirea vorbirii, din Cucamonga)

      Să vedeţi Moonrise Kingdom (2012). Dacă nu ştiţi ce pasăre sunteţi, măcar vă veţi încerca aripile.

 

          Starea personală a vremii - posibil în timpul probabil: n-o să mai fiu cool, ci hot şi o să cred în miracole.

Hot Chocolate

 

Din scris fac bărcuţe:

Poemul Trafic – o trans versare

Vineri, 31 august 2012, ora 20.30, în Dianei patru, am fost (sur)prinsă evadând în Trafic. Simţurile mi-au rămas undeva între sus şi jos, levitând cu sufletul la gură mută de uimire. Poezie şi muzică din toate părţile implicate în Trafic. Am fost amendată intens de către Margento şi invitaţii săi şi pe cuvânt că nu m-am putut împotrivi decât cu încântare.

           

Desprins din acordurile horei asymptotice, precum şi des prins în dorurile orei asymptotice, Chris Tănăsescu şi-a acordat ipostazierile multiplu de vers şi muzică.

Venea-n Saigon o ploaie iarăşi

ca o cortină albă.

Cântăm pe stradă un ritm de rhythm

’n’ blues, zise Alec

cu Tina suindu-i-se în cap

prin barbă, ca-n copac.

Kapoc copac, începu Chris

să frece minţile

prin vis a’ celor care trec

pe motorete-n somn

o lume-ntreagă adormind

cu capul pe ghidon

(din Cântarea Cântărilor, Chris)

Apoi Chris s-a dedat cu Felix Nicolau într-un du et şi ce mai company!, ducându-ne pe o partitură de elegie cu sertare şi cataloage

ah, vine toamna, m-am îndrăgostit                           

ah, vine toamna, să-mi dai un sărut

ah, vreau şi bani de-o bere

şi un prezervativ

(Chris)

ah, o vedem pe poeta Peg-ah Ah-                           

madi citind chiar după Herta Müller,

ah, „nu e satelit,

nici internet poemul...”

(Felix)

ah vine seara, ne apucă setea,                              

şi foamea-mi dă târcoale prin străini,

oraşul răsună mai tare

ah, terasele-s calde ca para:

(Chris)

pasul, ah, mă duce-n bistroul gol şi-ngheţat,     

doar tu, fără-ncălzitoare, fără rap în cap.

(Felix)

(din Frankfurt, toamna)

           

În lumina reflectoarelor mânuite discret de Cristina Budar, s-au ivit poemele transluci(n)de în clarobscurul irealităţii imediate ale lui Sebastian Reichmann.

Ar fi trebuit de mult ca cineva

s-arunce o privire, dacă e permis.

apocalipsului

multelor şi marilor războaie

din romanele domnului Balzac.

Au fost morţi glorioşi, au fost fotolii

în care picii lui Balzac plângeau

Uite, dragostea noastră era de fapt

o falnică americă alcoolizată […]

Ei, Balzabac

Cazalbazac

Zalzabacuz

Balcaz, Balcan

Ei, Balzacub din Balzabuc

(din Bebé, Sebastian Reichmann)

            Poezia a fost la ea acasă, în Trafic. Cu ochii minţii prinse de videoproiecţiile îndrăzneţe ale Cristinei Budar şi inspirat sonorizate de Sergiu Nisioi, am intrat într-o lume mustind a metaforă amniotic re născută care se des făcea din coconul versurilor rostite de Iulia Militaru şi Anca Bucur.

pe la 12 a.m.

toate autobuzele din oraş

opresc în faţa casei noastre

oamenii urcă şi coboară în timp

ce noi, aşezaţi la o masă rotundă,

jucăm jocul nostru cel de toate zilele:

ne scoatem rând pe rând

păpuşa din pântec aşa

cum ne-am scoate asul din mânecă

îi ţesălăm părul

o trecem prin zece ape

îi punem căluş la gură

ca inima-n ea să crească

şi sângele să-i drojdească,

din burtă să-i pice must,

apa noastră cea de cust,

apa noastră amniotă

noi s-o gâlgâim cu poftă,

zeamă acră, zeamă dulce,

doar în ceruri ne-om tot duce

(din videotexte, Iulia Militaru şi Anca Bucur)

            Felix Nicolau a moderat cu tact şi impact în mai mult de un act, tot acest Trafic de (a)fluenţă poetică în care a curs şi el.

şi dintr-odată vorbind despre poezia lui

l-am văzut cum se îmbată şi ochii îi cad

între sânii unei meduze de la masa

vecină

ne-am ridicat împleticindu-ne spre

metrou pe-un umăr îi duceam geanta

pe altul era chiar el deşi uriaş cu

pletele-n vânt şi burta plină de

gemeni

noua mea poezie, ce drăguţă! şi

n-o ştie nimeni, fii atent, numai tu!

(din hotel victoria, Felix Nicolau)

Pe această cale a decurgerii, semnalez că n-a fost blood on the dancefloor, ci flood of the dancingword.

Şi pentru că toată această intensă trans versare trebuia să fie chemată în numele lui, i s-a zis poem.

(se mai) în tâmplă

- Pleacă, spuse ea, dar o spuse în mod automat şi ştiam că trebuie s-o spună şi ştiam amândoi că o spune tot pe atât de serios, pe cât de automat, dar deja când îmi spusese pleacă şi nu plecaţi, lucrurile fuseseră hotărâte. Era cuprinsă atâta gingăşie în micuţul cuvânt, încât am crezut c-o să-mi ajungă pentru o viaţă, şi aproape că-mi venea să plâng [...]

- Nu, nu, am zis, nu plec – unde aş putea pleca? [...]

- Da, a zis ea, totul a mers prea repede şi simt că ţi-e groază de discuţii. Ce vrei, de fapt?

- Pe tine, i-am spus, şi nu ştiu dacă poţi spune unei femei, un lucru mai drăguţ. Vino, culcă-te lângă mine şi adă şi scrumiera, aşa putem vorbi mult mai bine.

 Opiniile unui clovn, H. Boll

Love Me Or Leave Me

O descântare a urechilor

Institutul Blecher 59, după solstiţiu a strălucit ieri, pe înserate, încălzindu-ne tandru îndelung. O limbă universală ne-a picurat în urechi, unind mângâioase şi aspre sonorităţi ale mai multor limbi: română, italiană, spaniolă, germană, rusă, croată, turcă. Poezia s-a înţeles cel mai bine cu noi toţi.

Orchestra fermecată a unei muzici fermecătoare:

Claudiu Komartin, Ana Toma, Radu Vancu, Adela Greceanu, Marin Mălaicu-Hondrari, Domnica Drumea, Florin Bican, Elena Borras Garcia, Bozica Jelusic şi traducătorii din programul de reședință al ICR de la Mogoșoaia

ca un poet dintr-un film coreean

în după-amiaza aceea am stat

cu un animal tulbure-n piept

pe una din băncile de la universitate

şi totul în jur îmi şoptea că ratasem

iar mâinile mele aşezate pe genunchi

spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune

şi oricât aş fi încercat

nu mai păcăleam pe nimeni că aş fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminiţe

poate se anunţa ceva, I couldn't care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuţi

trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineaţă:

te priveai în oglindă

cu părul puţin ciufulit şi cu zâmbetul acela

în stare să mă facă să-mi doresc

să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,

oameni treceau, se strângeau în braţe,

se despărţeau

şi eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean

gândindu-mă că tu trebuie să pleci

şi norii sunt atât de frumoşi

 Claudiu Komartin

Atinsea pe cocoţate

Când mi-am ridicat ochelarii pe nas, am dat peste asta:

Mă îndemnase tata să mă fac văpsitor, zicând că tabla plouă şi ninge peste ea şi dă repede jos văpseaua, ai totdeauna de lucru. Şi m-a trimis cu un meşter pe acoperiş […] În orice caz faptul de a umbla sus pe acoperişurile caselor mi-a plăcut aşa de mult, că mi-am dat seama că asta e pentru mine ceva de care n-o să mă las toată viaţa. Să fi fost din pricină că în toţi acei ani ai copilăriei mele umblasem cu capul în jos şi nu văzusem nimic? Şi că, deodată, pentru întâia oară, de voia mea, ridicasem fruntea şi văzusem?

(Marin Preda, Intrusul)

             

           - Şi tu ce vrei să te faci când o să fii mare?, m-a întrebat învăţătoarea.

           - Eu vreau să mă fac mică, i-am răspuns.

   

         În toate cazurile, faptul de a umbla prin cărţi, atârnându-mă de rânduri, îmi place aşa de mult, că-mi dau seama că asta e pentru mine ceva de care n-o să mă las toată viaţa. 

          

         Uneori mi se întâmplă să văd cu uşurinţă atât de bine chiar şi ce n-aş vrea, încât îmi vine să mă leg la ochi, ca să nu mă doară capul.

Mă gândesc acum cât de ameţitor poate fi ridicatul frunţii spre un sărut:

aşa

Tori Amos, Bouncing Off Clouds

şi

pe dincolo?

M-aş bucura să reuşeşti să ajungi la mine, fără să te ridici pe vârfuri de ace. Nu-mi plac oamenii înţepaţi.

Tandreţea înălţimii poate fi atinsă pe o scară simplă: de la cuvânt la gest nu e decât o mângâiere mută.

 

de jos

bărbatul acesta e foarte înalt

- am să urc pe volumele groase -

când mă priveşte îmi vede toate gândurile

- atunci mi se face frică -

nu spune niciodată nimic

- atunci îl aud -

aş vrea să-i trag de colţul buzelor cu dinţii

nu am voie.

nu are voie.

cu el m-aş culca între versuri

unde paşii grăbiţi calcă în bălţi

şi cuvintele nerostite se udă –

ale femeilor care-au fost odată fetiţe.

când îl simt în vârful degetelor

îmi aşez picioarele goale

lângă tăcerea lui 

 

Barete de sandale

Mă mai încalţă câte un gând care mă poartă din tâmplă

                           până  când

Am ajuns în Beirut, după ce căzuse cortina

Beirut, After the Curtain

Ce bine ar fi să poţi pleca din tine şi să te întorci din

                                                                                  nou 

The Divine Comedy, Tonight We Fly

Am eu o teorie a gleznelor

Vreau să văd 
cum mi le poţi tu cuprinde într-o nesfârşită

                                                                    practic(a)plecare

Tren(d) într-o (e)moţională polisemie: 

                                              Mi-ar plăcea să-mi vii bine

                                              Ţi-ar plăcea să-ţi stau bine

Toc/mai înalt îmi eşti

                                 - depărtarea ne atinge tălpile

                                                                    în cuvintele goale

 

Manic Street Preachers feat. Nina, 

Your Love Alone Is Not Enough

                                           

De când singurătatea umblă-n tine cu paşi vătuiţi de pisică

nu mai ştii cum să-ţi întinzi

ochii obrajii fruntea buzele mâinile

                                                    tot

                                                       îţi vine doar să mârâi

Frumoasele desprinderi

Ţine-mă departe -

ţi-aş spune şi mi-aş lua umbra ta pe mine

urcând într-o îmbrăţişare cam mare la umeri

atingând aerul cu marginea pleoapelor

răsucite înăuntru

Madrugada & Ane Brun, Lift Me

 

Să revenim la frumoasele noastre deprinderi

sub cerul intuiţional

să ne arăm cu grijă pământul de pe tălpi

să folosim gesturi de papură cuvinte

despre balanţe despre forma focului

despre extazul binecuvântat şi dureros

sau despre sânge despre lapte şi despre celelalte obiecte-mamă

 astfel ne-am putea regăsi

sub chioşc în camera de după un perete

în lumea foşnitoare de sub noi

complet paradiţi dar nu despre asta e vorba

şi cine mai ştie

- Gellu Naum, Frumoasele deprinderi