Se afișează postările cu eticheta Profane. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Profane. Afișați toate postările

marți, 14 noiembrie 2017

(os)tentativă de suicid cu pistol de lipit; rafturi de ieri, drafturi de azi


Rafturile de ieri nu sunt drafturile de azi, pentru că iubirile, bibelouri de porţelan nu mai au greutate, se pot sparge tăcute în câte un Send cu attachment. (Ete) scârţ (!) din Timişoara nu e un moft pentru cei care şi-au trăit copilăria în comunism. E un bâlci al deşertăciunilor în care te ghidează memoria afectivă când ceasul cu cuc îşi dă orele înapoi, trimiţându-te într-o lume în care păşeai la grădiniţă cu pâslari. Pe urmele vătuite ale unor ani, senzaţia învârtirii cheiţei din piept a unei jucării chinezeşti fără baterie porneşte mecanica inimii. Strălucirea prăfuită a televizorului alb-negru Diamant, discurile electrecord învârtindu-şi propriul record fără să-ţi dea atac de cord, frigiderul Fram cu îngheţată polară la care te uitai ca la urs, maşinile de (des)cusut tivul minţilor înguste, crema pantofilor - marca Guban te puteau duce firesc la (os)tentativă de suicid: cu pistol de lipit - nedezlipit de trusa de convieţuire în armonie cu toate firele a meşterului casei. Pentru că o mie şi una de nopţi româneşti începeau când se lua lumina şi nu-ţi mai rămânea decât Răpirea din serai, fă-ţi rai din ce ai. Dincolo de cele mai largi gâturi ale sticlelor de lapte, maşina de tocat carne şi cea de fărâmiţat nucă mărunţeau impresia suculentă din expresia ca nuca în perete. Păpuşile de Arădeanca şi cutiile cartonate ale unor jocuri pe care sperai să le primeşti de Crăciun făceau să foşnească staniolul pândelor din ajun cu bate flerul cât e cald. Porcuşorii puşculiţe înghit cu lăcomie fiecare amintire, nu ţi-era dor de/vreme, însă obiectele din jurul tău te proiectează într-o voluptate intimă a retrăirii timpului sferic fără monedă de schimb, cu monada iluzoriei libertăţi a orelor descinse copilăreşte din burta unui peşte de acvariu cu milieuri.















miercuri, 25 ianuarie 2017

Acasă


Dintotdeauna m-am gândit că spaţiile pe care ni le dorim sau le putem alege pentru a le locui ne reprezintă. Nu mi-au plăcut niciodată casele mari, cu multe încăperi, îmi lăsau impresia de îndepărtare între îmbrăţişări şi sentimentul unui gol sufletesc, al rigidităţii în gesturile mici, calde şi tandre, un fel de a fugi de tine însuţi prin toate camerele, în speranţa că poate chiar o să te pierzi în hol. Recunosc, nu am luat niciodată în calcul ideea de a avea copii, pentru că mi-am dat seama prin facultate că nu vreau să fiu mamă în momentul în care am ascuns ciocolata, ca să n-o împart cu vecinul de la parter, David, care avea 5 ani şi era foarte lacom şi prost crescut. Poate şi divorţul părinţilor mei când aveam 8 ani şi faptul că am crescut doar cu mama m-a influenţat în a nu-mi dori aşa ceva, deşi, paradoxal, copiii şi animalele sunt înnebuniţi după mine. Mi-am dorit o garsonieră micuţă, caldă, cu multe cărţi, pat, lampă, un bonsai, un scrabble şi spaţii pe care să le populez eu cu tot ceea ce mă face să mă simt acasă: parfum, fotografii, vază cu flori de sezon, fructe în coş de răchită, un balansoar din dor de scrânciob, ceaiuri şi suport din lemn de vinuri, pentru a-mi încuraja acel un singur pahar pe care-l pot duce fără să mă ameţesc. În timp, am învăţat că nu poţi locui o persoană, astfel încât să-i umpli simţurile şi sufletul şi să-i poţi bate în tâmple zilnic ca şi când/gând sau să-i faci inima să bată ca şi cum ar urca scările în fugă, de fiecare dată când te vede, dar poţi avea un loc al tău care să te primească cu braţele deschise, fără fandoseli, ca şi cum pe tine te-ar fi aşteptat de când s-a zămislit uşa. Cel mai frumos din casă e ca atunci când ajungi acasă, să ştii că ai fost aşteptat(ă), dorit(ă), că timpul s-a încurcat ca prostul în ore, clepsidre şi cuci cu acelaşi gând: de-abia aştept să vii, de-abia aştept să vii. Tot ce voiam să spun, de fapt, când am început să scriu asta, este că „acasă” este cel mai încăpător cuvânt din lume, aşa cum „niciodată” este cel mai lung şi că, deşi m-am încăpăţânat mereu să cred că acasă este celălalt, nu este adevărat. Acasă eşti tu însuţi/însăţi şi te întorci la tine de fiecare dată, ca-n cântecul ăla cu mă-ntorc la tine iar şi iar mare albastră, (codru verde şi munte maro), dar cântat de Dorian, nu de obositul de Iordăchioaie. Numai atunci când eşti cu adevărat acasă, poţi primi pe cine vrei înăuntrul tău.


joi, 26 septembrie 2013

Stolurile din capul meu



[Începuturi: ce bine că există atâtea cuvinte nespuse]



Nu prea am mai scris şi nici n-am mai citit în ultima vreme,  pentru că am ascultat foarte mult. Am stat şi am ascultat oameni, locuri, muzici şi m-am ascultat şi pe mine, pe îndelete.

Am văzut şi câteva filme.
The Best Offer (2013)
(foto Lanternativa)


What the fuck!, mi-am zis cu o uimire barocă, la primele cuvinte subtitrate: "Pieptar nupţial din lemn de pin, cu filigran în formă de rândunică şi balamale forjate în formă de boboc de lalea."
Dacă aveţi chef de o poveste cu un licitator/evaluator iubitor de opere de artă care poartă mereu mănuşi, o tânără misterioasă care n-a mai ieşit de 12 ani din vila în care locuieşte, un tip amabil care poate repara orice, inclusiv foehnul cu care şi-ar fi uscat părul, soţia lui Jules Verne, dacă vă place puzzle şi vă încântă muzica lui Ennio Morricone şi dacă simţiţi că puteţi asezona replici precum:
- Lambert, eşti căsătorit?
- Da. De aproape 30 de ani.
- Şi cum e să locuieşti cu o femeie?
- Ca şi cum ai participa la o licitaţie. Nu ştii niciodată dacă oferta ta va fi cea mai bună.
- Robert, crezi că iubirea se poate simula?
- Aş spune că nu poate fi simulată în totalitate.
- Dacă putem afirma că iubirea este o operă de artă.
- Ar fi fabulos. Cum s-ar putea vinde la licitaţie?,
vă propun cea mai bună ofertă pentru o după-amiază leneşă: The Best Offer (2013)
 Dincolo de clişee, altele câteva din filmul ăsta – imagini, secvenţe, snipetturi - mi-au surâs discret, concurând cu Gioconda: "Fiecare fals ascunde ceva autentic. Reproducând munca altcuiva, falsificatorul cedează ispitei de a-şi lăsa propria amprentă care îl trădează şi-i dezvăluie propria sensibilitate autentică: un detaliu insignifiant, o tuşă insesizabilă."
Şi când spun clişeu, mă refer şi la erotismul sălbăticiei unui gest copilăresc.


Ok, am văzut şi The Perks of Being a Wallflower (2012). Tot ce pot să vă zic e: luaţi-l ca pe o limonadă cu mentă şi miere, luaţi-l simplu, ca pe o plimbare într-o seară. Poate pentru că veţi avea impresia că aţi mai fost pe-acolo, poate pentru că are o muzică faină cum ar fi Asleep (The Smiths) sau Come on Eileen (Dexys Midnight Runners), poate pentru că pe alocuri veţi zâmbi. Nu mai spun că la un moment dat şi încă neluat s-ar putea să vă simţiţi infiniţi. Ceea ce nu-i chiar atât de plictisitor...

Ce v-am adus: un buchet de fragi, o tochitură dobrogeană, o linişte foarte înaltă şi nişte tapparelle înflorite:



[Nu ştii ce fel de pasăre eşti până când nu-ţi încerci aripile]



miercuri, 3 aprilie 2013

Cais la rever(s) / prima vară


        Lipăind prin bălţi, cu nostalgia coarnelor boureşti, sub umbrela mea verde happy rain care se-ncontrează cu Bacovia, în cealaltă lume, mă gândeam că ochelariştii, cum sunt eu, au un simţ mai dezvoltat al mirosului decât ceilalţi.
Preambulul sensibilităţii mele olfactive: eu, până-n 7 ani, cred, cu un cârlig de rufe prins de nas, ca să traversez bucătăria în care se făceau murături. Nici acum nu sufăr mirosul de oţet. Salatele mi le prepar cu lămâie. Şi mai demult, cu Jack Lămâie când dădea tonul: unora le plăcea jazzul şi multora, hazul.
De izuri nu mai zic. Îmi fac un rău aproape fizic.
Oamenii care miros bine sunt ca oamenii care cântă în gând. N-ai cum să nu-i simţi.
Despre mirosuri am mai scris. Poate că o să scriu şi despre mirosul cuvintelor. Poţi mirosi pe cineva după cuvintele pe care le foloseşte?
Fiecare este ceea ce este, ceea ce crede că este, ceea ce cred alţii că este, ceea ce nimeni nu ştie că este cu adevărat. Din toate câte puţin şi mai mult.
Am rupt o crenguţă dintr-un pom înflorit şi am mirosit-o în ploaie. Am adus-o cu mine. Dacă tot a venit, vreau să mai rămână şi să mă locuiască.


miercuri, 19 decembrie 2012

Desene în cretă



Există o doamnă foarte în vârstă care mă sună în fiecare an, cu o zi înainte de ziua mea de naştere, ca să-mi ureze la mulţi ani. Vocea ei mi se pare că vine dintre tablouri prăfuite cu chipuri de îngeri naivi. Din amintiri cu bunici sub mâinile cărora nepoţii se mai simt mici, cât să încapă într-un buzunar, chitindu-se  lângă o bomboană cu minte şi o dojană uitată. Doamna asta care nici măcar nu mi-e rudă şi care şi-a notat într-un carneţel când e ziua mea, ca să nu uite, pentru că-i tare bătrână, mă face să mai cred că, dacă o să pun o piatră într-o glastră dintr-o fereastră închisă, o să se deschidă şi o să-mi înflorească în ochi.

Sper că anul ăsta o să reuşesc să-i pun maică-mii, darul sub brad, în ajun şi nu cu 5 zile înainte ca de obicei, pentru că l-am luat de acum şi l-am ascuns deja, ca să nu mă tenteze nerăbdarea.

Mă trezesc uneori cu nişte melancolii care mă dărâmă. Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat. Mă sun pe toate telefoanele, mă ridic pe vârfurile degetelor de la mâini, îmi trimit mailuri, îmi dau cu bulgări în geam şi parcă tot nu reuşesc să ajung la mine, să mă trag de mâneci şi să mă scot mai repede. Într-un târziu mai devreme înnoptat decât ieri, mă regăsesc sub acelaşi felinar, încălzindu-mi mănuşile ude, la o lumină care se estompează.

Alteori nu mă pot opri din mişunat. Nu mă mai dai jos din cap nici cu scara Richter când e rost de joacă. Aş juca 7 partide de maroco, încă 7 de scrabble şi un şah al Persiei.


Somnul nu adoarme niciodată. Ca o fetiţă am poftit la cartea asta din care să mi se citească aşa cum le citeşti ălora mici care-şi rotunjesc ochii atunci când îi întrebi: ţi-e somn? Şi ei se foiesc puţin, să te încredinţeze şi-ţi zic: nu, nu, mai citeşte-mi... şi  tu visezi mai departe cu ochii larg deschişi.


 Piesa asta am ascultat-o aşa cum se cuvine: în boxe, nu la căşti. Mi s-a îmbibat întreaga odaie. După ce s-a terminat, am atins cu palma, un perete: dor de ceva ce n-am avut niciodată, dorinţă, disperare. Peretele încă tremura. Şi eu.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

vineri, 9 noiembrie 2012

Întâmpinare



Şi mă trezesc amorţită sub cearşaf. Mă ridic în capul gândului. Îi dau papucii şi-l trimit în bucătărie. Încălzeşte o cană cu lapte şi rupe dintr-o ciocolată neagră cu mentă. Deschide fereastra. Deschide fereastra şi pune status: cică, zăpadă. Primul mesaj: dă-mi şi mie linku. Îşi ia o mănuşă din cuierul de pe hol, anotimpul nou îi vine ca un fular şi se-ntoarce în dormitor. Priveşte cărţile încă nedeschise, de sub veioză: Bruges, a doua moarte şi O vară ciudată.

Hai că vin.



miercuri, 7 noiembrie 2012

Dus-neîntors



- Aţi venit pentru un anal?
- Nu, am venit pentru Astrid.  
(Grunberg, Nesuferitele zile de luni)

Să vii de la un capăt, ca să începi.

Până am ieşit din bloc, pe scări m-a însoţit un miros bărbătesc de obraz al vreunui vecin care plecase dimineaţa, la serviciu. Când eram mică îmi plăcea să-mi trec mâinile peste obrajii tatălui meu, seara, după ce se bărbierea şi până când mă lua somnul, îmi priveam palmele cu ochii mijiţi, aşteptând să văd în întuneric, mirosul de lavandă.

Nu ştiu ce-o fi în capul măselei mele de minte, de s-a gândit să-mi iasă tocmai acum.

Mă uit în jur şi parcă mi se face teamă de atâta tern. Am intrat într-o cofetărie, să-mi iau tiramisu şi am văzut la o masă, un cuplu aşa de sictirit, că mi-a venit să scriu repede, un bilet: Te vreau acum, înaintea eclerului şi să i-l strecor tipului, ca din partea tipei.


Omul-intersecţiilor porneşte la drum ca şi când ar ajunge.
Omul-intersecţiilor îşi croieşte drum prin răscruci ca şi cum ar mai crede. Nebănuitele căi ale domnului umblă în omul-intersecţiilor. Omul intersecţiilor umblă-n sus şi umblă-n jos nebănuind pe unde umblă domnul.
Omul-intersecţiilor se întoarce în el însuşi ca şi cum ar deveni.
Orice plecare a omului-intersecţiilor e o neajungere.
Omul-intersecţiilor ascultă Vaya con Dios când stă. 

Pianul Ninei mă sfârtecă.

În fiecare zi îmi iau bilet, ca să nu uit să rămân.


joi, 1 noiembrie 2012

Felicitări ilustrate cu fericitări



Nu-s băutoare de cafea. Beau rar şi atunci, de dragul mirosului, al spumei zilelor, al cardamonului şi al romului când am chef să fiu pe corabie, la jdemii de noduri de orice altceva, ce parâma mea. Azi am băut una şi de-aia fojgăiesc acu.

M-am întâlnit întâmplător cu un prieten pe care nu l-am mai văzut de mulţi ani. Cuvintele au curs ca într-o îmbrăţişare scăpată din braţe. Eu, care am ajuns să mă fofilez de unii cunoscuţi, doar ca să nu fiu nevoită să mimez că am măseaua umflată şi nu pot deschide gura, iar în caz extrem arunc la ce mai faciul ăla, păi, n-ai văzut pe facebook?! Printre altele, omul ăsta îmi zice absolut fără să mă pregătească: am mansardă. Îmi venea să-i zic din sfert în sfert de oră, ba că plouă infernal, ba că prin mansarde, ba că pereţii odăii erau neliniştiţi, sub desene de cretă. Duuamne, mă înţeapă inima şi acum când mă gândesc. Cum o fi să ai mansarda ta?

Câţiva puşti turtiţi de frig jucau în faţa blocului, cred că tije le zice. Aruncau nişte bucăţi din preşuri de cauciuc şi se căpătuiau cu abţibilduri.

Iar l-am strigat Sebastian (Bach), pe câinele Beethoven al unui puşti. Chiar şi aşa, plus ameninţarea că-l bag în geantă, a alergat la mine, meloman fiind şi el.
Cel mai grozav nume de câine, după mine: Brioş. Să-l mănânci, nu alta.

Când radio Guerrilla a postat asta: "Google ne urează astăzi Halloween fericit!. Ete na"., mi-am dat seama de ce s-a uitat ciudat la mine, vecinu cu dovleacul când i-am zis: pentru plăcintă?

Salată de humus, scândurică (un fel de pâine neagră), brânză cu ierburi aromate şi zveltă de Cotnari.

Du-mă, fericire-n sus, izbeşte-mi tâmpla de stele


vineri, 12 octombrie 2012

Tu ce mai taci?



M-a agăţat o creangă. Aş fi vrut să mergem la un ceai, dar mi-a fost aiurea să-i propun. Fructe de pădure, chiar aşa.

Mi-am luat o fustă roşie şi aş vrea nişte ciorapi roşii, poate în franceză. Neapărat cu bluză neagră, dar nu e obligatoriu Stendhal.

Am găsit încă un parfum care, în ciuda faptului că nu-i dau conţinut numelui, mi se potriveşte. I Love Love, Moschino. Îmi miroase a intensitate persistentă când moscul curtează scorţişoara prin complicitatea citricelor. L-am probat şi cât m-am mai fâţâit prin oraş, mi-am tot mirosit încheietura mâinii, la un moment dat sub privirile invidioase ale unui tip cu tricou Meet the dealer.

Mi-ar plăcea să-mi poarte altcineva sâmbetele şi duminicile, măcar. Mi-ar fi şi mie mai uşor cu mine mâine.

Ecou: am descoperit că piesa asta mă aude bine şi-acu nu mă mai scapă din urechi.

Am citit câteva cărţi faine, dar nu-mi vine să scriu despre niciuna. M-am îmbibat cu ele şi noile texturi îmi umblă cu nonşalanţă pe sub. Pretexte.

Recitesc Salinger, Nouă povestiri, deşi mi s-a spus că-s prea tânără, ca să recitesc.

- În mod obişnuit nu sunt prea gregară, spuse ea şi se uită la mine, ca să vadă dacă înţelegeam sensul cuvântului.
Nu i-am dat totuşi niciun indiciu – nici afirmativ, nici negativ.
- Am venit la masa dumneavoastră pur şi simplu pentru că mi-aţi părut foarte singur.
(Pentru Esmé – cu dragoste şi abjecţie)

Un gând nemaiauzit încearcă să mă strige. Pe cuvântul meu că aş vrea să fii tu.


sâmbătă, 4 august 2012

Spovedenii


          Pe locuri, fiţi gata, start! N-am înţeles-o niciodată pe-asta. Poate pentru că am o problemă cu liniile. Sunt sinuoasă din orice parte m-ar lua. 














 Parafrazându-l pe Bilbo care-i spunea sfătos lui Gandalf:    
Vreau să văd munţii din nou, Gandalf, 
zic şi eu: 
Vreau să iubesc din nou altfel


La 5 dimineaţa, în autogară, un zgomot ca un ţăcănit. După versul ăla: Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, am descoperit că bărbatul din apropierea mea îşi tăia unghiile cu o unghieră. Pornind de la acest gest, aş fi putut să fac o întreagă teorie ţăcănită cu ochelarii în mâini, despre satisfacerea nevoilor personale şi egoismul ca voinţă mioapă de a trăi, despre scrisul cu unghiile tăiate sau cu unghiile prelungi ale mâinii stângi, despre unghia-cuţit la Jaspers şi soresciana evadare clarobscură în sine: Răzbim noi cumva la lumină, despre negrul de fum de sub unghii, pe care s-o pun în practică, dacă n-aş fi fost adormită.


Am văzut din microbuz, reclama asta: Când iubeşti eşti creativ, aşa că-ţi mai cumpăr adeziv.  Să te lipeşti de mine ca un zâmbet, înseamnă să-mi iei gura şi s-o ţii vreme de o tăcere.


My Japanese is better. M-a ajuns dorul de Lost in Translation. (R)Lip my stockings, please, (r)lip them!  Neapărat vin cu Bill Murray.


 















Tranzit: a veni, a pleca, a rămâne să



Cele mai frumoase locuri 
în care am fost de-a lungul timpului
sunt oamenii
- nu încetează să mă uimească
 iar
 Iggy să călătorească




Your face is veiled to me                      
A seal of smoke covers thee
How can you breathe
In times like these?
Your covert ops how you tease
Look at me
You're all lit up
Like a Christmas tree 

 Your heart is veiled to me
Do you exist? Is this reality?
Your reflection sways before my eyes
How I wish you would lay down your disguise
Look at me
Look at me
I'm calling





luni, 23 iulie 2012

În general e vorba de singurătate


După ce am băut o bere nefiltrată cu C., în Dianei Patru, aproape de piaţa Rosetti, (un loc absolut minunat, cu gazde superbe şi băuturi la fel, unde se petrec şi concerte şi lecturi publice, vi-l recomand, au şi pagină de facebook), ne-am despărţit la metrou. Eu luam spre Universitate, ea spre gară. Am mers fix o staţie, până-n Unirii, suficient cât să observ un bărbat care mă privea. Ne-am tot uitat unul la celălalt. Şi când am coborât, cred că eram de filmat. Eu îi făceam cu mâna, urcând scările alea, până când am intrat într-un nene cu diplomat, el îmi făcea cu mâna, mergând prin metroul care pornise şi la un moment dat mi-a făcut semnul ăla de zâmbet, ridicându-şi colţurile gurii, cu mâinile.

Am zâmbit.
Mă gândeam la Opiniile unui clovn. Cum dădea el fuga să se regăsească în ochii ei când nu-şi mai recunoştea chipul din oglindă. Mă gândeam la piesa lui Oren Lavie, Her Morning Elegance, pe care am primit-o cadou, cândva. Mă gândeam că m-am tuns şi ce bine-mi e cu gâtul şi spatele goale. Şi că de mâine, probabil că o să concurez cu Angelina Jolie, pentru că simt că mi se umflă buza. Mă gândeam la rochia pe care mi-am luat-o şi căreia i-am zis: somewhere over the rainbow, aşa de frumoasă e, că mi-a venit să dorm cu ea pe mine.


Mă gândeam la fetiţa ciufulită şi senină din parc, de ieri care m-a apucat de mână şi nu-mi mai dădea drumul nici când a venit maică-sa şi cred că şi eu aş arăta tot ca ea, dacă m-ai lua de mână.
 Mă gândeam la bărbatul din megaimage, cu bascheţi şi cămaşă verde care-i spunea iubitei lui, la telefon: şi cu ce să te aştept bun, de la mega?
 Mă gândeam la versurile lui Vlad Pojoga, din micile, dar minunatele clasoare de poezie contemporană - cum le spun eu, ale Institutului Blecher, dăruite de Ana:
contorsionată. aşa e inima mea
care nu te găseşte.
de dimineaţă mă lovesc cu călcâiele
peste gură, de foame
                                  de tine.
burta îmi respiră cu spasme
şi gâtul mi se urcă-n creier.
o oglindă, daţi-mi o oglindă.
faţa mea e un puzzle  pe care
trebuie doar să-l asamblezi.

Mă gândeam că bărbatul din metrou mi-a transmis cumva, acelaşi mesaj pe care mi l-a transmis un bărbat în vârstă, cu un câine, în parc. I-am urmărit o vreme cum se jucau, iar el mi-a zis: domnişoară, mă bucur mult că am reuşit să vă captăm atenţia, ca să nu mai fiţi tristă. Dar nu sunt tristă, i-am zis. În general, zâmbesc.



luni, 16 iulie 2012

O alergare în zori


Am avut şi eu un moment dintr-ăla.
În sensul că, aflându-mă într-un nonsens, m-am dus să alerg în parc, pentru că n-am mai alergat din clasa a patra*(aşa spun eu când nu mai fac ceva de foarte mult timp: *din clasa a patra) şi fără nicio legătură cu Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă a lui Murakami care-i o carte bună pe care am citit-o stând.

N-am putut să alerg mai mult de 40 de  minute, şi alea pe bucăţi. Mi se părea că-mi dau duhu şi buhuhu la lună şuie, vorba donşoarei Hus. Pe a locuri, şi anume, pe lângă trestii, pe sub copaci, pe lângă ceilalţi oameni, am simţit că-mi explodează pieptul şi că mă sufoc. Absolut nedrept, nici măcar din dragoste. Apoi mi-a venit să urlu când am trecut pe sub pod, dar m-am gândit să nu sperii vreun copil pe role. Deşi, ar trebui şi ei să ştie cum e, mai din timp. Şi brusc m-am trezit cu picioarele că au rupt-o dintr-odată la fugă, într-o încordare care mă doare puţin şi acum.

Până la urmă nu e nicio urmă. Mi-am dat seama că prefer să merg, nu să alerg. Ca-n viaţă.

(mi-)Am revenit cu Noir Desir, Le Vent Nous Portera, ciocolată neagră de/mentă şi lecţia învăţată. A lui Ionescu.


sâmbătă, 7 iulie 2012

(re)veniri


la mine, zoon politikon al lui Aristotel, se face zoom out of politics.
nu am avut nicicând şi nu am nicio treabă cu zona politică. nu mă poate apuca din nicio parte. mă epuizează psihic şi-mi dă sentimentul zădărniciei dinainte de a începe să urmăresc orice din (emi)sfera cu pricină. am răbdare/îngăduinţă pentru orice altceva. aş putea să aleg toate seminţele de mac dintr-un întreg Opium Tea al lui Nick Cave şi al Seminţelor Rele, însă nu pot participa în niciun fel la viaţa politică - te îngroapă de viu. nu mă mai duc la vot de foarte mult timp, pentru că nu mai cred decât în poveşti, poezie, rochii şi muzică. n-am văzut niciun politician purtând poezie la butonieră sau fredonând melopeic Love Me Tender, riscând să fie suspect de bun simţ.


ieri a fost prima dată când mi-a fost oarecum jenă  aiurea că nu am cont pe facebook. la farmacie, în timp ce aşteptam cuminte să-mi iau calciul efervescent, o bătrânică din faţa mea i-a zis tinerei farmaciste:
- daţi-mi şi mie adresa de facebook a farmaciei.
- dar la ce vă trebuie?
- vreau să vă dau like!



mi s-a părut că l-am întrezărit pe Omul-cochilie, 
                                   în zare unde 
                                            altundeva
Niciun dor nu-l ajunge pe omul-cochilie - dacă s-ar întâlni cu vreunul, l-ar duce mai departe
- Mi-ai dus dorul?, e întrebat.
- Unde?, răspunde omul-cochilie.
(Omul-cochilie)


am auzit astea şi mi-au plăcut mult, pentru cum îmi vine să plec:
nu, şi nu, şi nu, şi nu
unul de altul nu ne-om depărta
cum nu se depărtează cerul de pământ
dar nici nu ne-om atinge
cum nu se atinge cerul de pământ (C. V. Bănescu)


de câteva zile am ajuns să-mi doresc să revină ploile alea bacoviene de care mă plângeam cu câteva luni în urmă.
am găsit mai demult pe blogul lui Pobby, piesa asta superbă, cu ploaie bacoviană, dintr-un film pe care simt că nu vreau să-l văd. îmi ajunge doar Cântecul
(vocea tipei îmi sună a vin de tokaji şi a septembrie ud de mireasma strugurilor lui august)


nu prea ai cum să pleci în scris decât scriind


râ(nd)uri-râ(nd)uri:

luni, 2 iulie 2012

Alte tăceri, aceleaşi încăperi



       Pe înserate am urmărit cu privirea, un copil cu trotineta, în parc. Se comporta de parcă nu ar mai fi existat nimic altceva în afara lui şi a trotinetei. Mă gândesc uneori că poate avem nevoie de o trotinetă, ca să intrăm în viaţa noastră.
     
 Nu pot să stau în picioare şi să privesc apa, prea mult timp. Simt că ameţesc. Mă aşez, ca să mă poată văluri.

 Tămâioasă de Cotnari, migdale coapte şi Opiniile unui clovn - un fel de fericire simplă

Sentimentul că suntem oameni-mozaic. Bucăţile din noi ne risipesc adunându-ne într-un zbor de suflet straniu. 
       
 Îmi plac mult câinii. Dacă voi locui vreodată la casă, voi avea unul. Să-i zic şoptit: hai şi să bat uşurel pe picior, iar el să vină cu tăcerea lui caldă.

       
  Porumb copt. Copilărie murdară de negreală, pe la gură şi pe mâini

         
 Mă gândeam că sunt câţiva oameni care au trecut prin mine ca şi cum nu mi-ar fi venit niciodată. Imaginea unor camere goale în care s-a făcut atât de bine curat, încât n-a mai rămas nici măcar o cută a pernei care să mărturisească.
Mi-ar plăcea să-mi intri ca şi cum ai fi de-al casei. 

  

luni, 25 iunie 2012

(a)plecare spre singurătate


             
               Singurătatea nu e ceva cu care să te grozăveşti: Come and get me. Nu mi-am dorit-o cât să ajung s-o port cu mine.

[azi în metrou, am simţit că-mi sărută cineva gâtul, din spate. când m-am întors, un bărbat necunoscut. mi-a zis: era prea alb şi prea gol - aveam tot părul strâns şi o bluză decoltată pe spate, dar chiar şi aşa am coborât la prima imediat...]

            Sunt ani de când n-am mai intrat în nopţile altor braţe, cu mirosul atingerii sau al părului meu.

[presimţirea pârguită a toamnei în plină vară: o bancă pe care s-au lipit frunze ude]

            Sunt ani de când adorm şi mă trezesc doar cu mine.

[ploaia abundentă stârneşte apele unei oglinzi:

            M-am obişnuit să mă întind pe diagonala patului, să bântui prin noapte la lumina micşorată, cu obrajii între pagini, ascultând muzică sau spionând câteva stele şi mai multe tăceri.

            Am învăţat să (mă) ascult. Nu mă mai pot întoarce la ce a(m) fost. Drumul acela s-a închis într-o devenire.
            M-am obişnuit să nu-mi pese când plec şi când mă întorc. Să nu aştept pe nimeni şi să nu mă aştepte nimeni.

[doi bătrâni în faţa unei bănci din parc, după ploaie. el scoate o batistă şi o şterge poftind-o să se aşeze. gestul său îmi aduce la ureche, o gardenie dintr-o sacsie îndepărtată. aerul se umple de mireasma altei lumi

            O uşurătate a libertăţii mişcării aşa cum dimineaţa se desprinde proaspătă dintre mâinile întredeschise ale nopţii, pentru a se prinde cu amprentele de umerii unei alte zile.
           
            Ieri m-am întâlnit întâmplător cu un fost prieten. I-am spus că-mi doresc o cameră, un balansoar, cărţi, un ficus, beţişoare parfumate şi o veioză, pentru că-mi place să fac diverse figuri cu mâinile pe pereţi, uneori când citesc în toiul nopţii.
-  Atât?
-   Da.


Nu se aud decât paşii mei prin încăperile din mine. 
Nu prea văd pe unde ai mai putea intra 
şi tu.



vineri, 8 iunie 2012

Neaşteptări


            
          Te-am visat azi-noapte. 
Erai foarte frumoasă, aşa cum eşti tu mereu pentru mine. 
Te iubesc cel mai mult şi mi-e dor de tine, dar nu recunosc nimic. 
Vin vineri.
Doar pentru ea mă mai întorc şi m-aş mai întoarce oricând simt nevoia, în oraşul în care m-a născut. Maică-mea. M-a aşteptat cu tei pus la uscat în cameră, pe cutia mea de şah şi crini în vază. Ştie ea să-mi dea mat în câteva emoţii simple şi curate pe care le primesc cu îngăduinţa unui chiţibuşar sentimental.

Azi n-am avut chef să ascult muzică şi nici să citesc nimic, în tren. Am vrut doar să (mă) ascult. Aproape de mine, pe diagonală, un bătrân care probabil că suferise un accident cerebral. Ca şi bunicul meu. Simţeam că nu mă mai puteam desprinde. Acelaşi tip de valiză veche din care-i ieşea un colţ de rufă, mişcările lui automate, degetele care-i deschideau exact doi nasturi de la cămaşă, pentru a-şi scoate de sub ea, un portofel jerpelit. Când m-a fixat câteva clipe, mi s-au înmuiat ochii.   
Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi 
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi...
Aş fi vrut să văd maci buimaci de orice lanuri elanuri

[La 2 luni după ce a murit bunicu-meu, a murit şi bunică-mea. La sfârşitul primei ierni de după moartea ei, m-a oprit o bătrână mărunţică, să mă roage să cumpăr ghiocei. I-am cumpărat pe toţi şi când am ajuns acasă, nu mă mai puteam opri din plâns. M-am mirat cum de nu se face primăvară cu atâta sare.]

Bătrânul din tren. Bunicul meu. Aerul rece dintr-odată. Aripile păsării albastre din K-Pax
Dacă m-aş înţepa în asemenea momente, mi-ar curge melancolia şiroaie. Apele ar creşte. Umflându-li-se piepturile, oamenii ar cădea în genunchi. S-ar mai putea crede şi aşa. Când nu te îneacă de tot.
L-am urmărit pe bătrân şi când a coborât din tren. L-a aşteptat un domn care l-a îmbrăţişat şi i-a luat bagajul. M-am liniştit şi m-am bucurat.

[Le aşteptăm şi pe fete, i-ar fi zis bunicu-meu, bunică-mii, mestecându-şi mămăliga răbdării ardeleneşti, sub privirile iuţi olteneşti, cu şorţ subţire la mijoc.]


            Nici nu mai ştiu de când m-am obişnuit să nu mă mai aştepte nimeni în gară.
Nici nu mai ştiu de când m-am obişnuit să nu mă mai aştept.

duminică, 27 mai 2012

Stau de 7


           Nu fac trei paşi înapoi, dacă văd o pisică neagră, pentru că am dansat un blues odată, cu pisica lui Boris Vian şi altădată am dat nas în zâmbetul pisicii de Cheshire.
          Dacă mă mănâncă nasul, mi se pare firesc să cred că i-o fi şi lui foame.
          Însă nu ştiu de unde şi până cât, dintotdeauna am crezut că 7 e  numărul meu magic. L-am testat şi eu cum m-am priceput. Mi-l alegeam mereu la flori, filme, fete sau băieţi, dar niciodată nu te-am nimerit pe tine, dragul meu. L-am scris pe o frunză ruginită de viţă  pe care am intitulat-o joben şi apoi am scuturat-o, să văd cum zboară porumbeii. Nici măcar rândunele! L-am făcut cu mâinile mele, noaptea, pe perete, la lumina veiozei. L-am întrebat ce mai face în general şi dacă nu vrea în particular, să-mi arate şi mie o prestidigitaţie la 7 degete.  Am vrut să-i scriu o sextină şi s-o implic într-un al şaptelea vers divers. Degeaba... Dar ştii, eu tot cred că o să-mi aduci şapte flori în ş(o)apte nori tocmai de peste şapte mări şi şapte ţări, că, dacă n-ai fi, nu ţi-aş povesti.
Într-un ex-nemaipomenit fel, pentru că-l pomenesc eu acum, iată că mi se-ntâmplă să locuiesc pe o stradă cu numărul 7,  într-un bloc 7x2, apartamentul 27.  Tu pe unde mai eşti?



luni, 21 mai 2012

mirabile


*undeva prin Piaţa Romană numărul de care zicea Alifantis, acum, că ne (pe)trecu şi ploaia, mă fentă o ţigancă giacar giacardea sau haules baules socares hai c-am renunţat la fes, să-i cumpăr un busuioc: prinţesa mea, să ai noroc; în unele momente, cele mai foarte rare, nu mai am chef să mă împotrivesc, aşa cum fu ăsta de care vă şi zic. nu, n-am de gând să-l pun sub pernă. avea şi margarete.

*nici eu nu ştiu de ce m-am trezit de la 4 azi-noapte. poate să mă uit la ficus. sau la la tra la lampă.
mă simt obosită, fără să fi făcut mai nimic. dar e un fel de toropeală plăcută. azi nu mă pot certa cu nimeni. îmi zâmbesc şi degetele de la picioare (din tenişi), aproape cum ar fi zis Nabokov.

*mă uitam în geamul din metrou şi mă gândeam ce mişto ar fi să te aşezi întâmplător chiar lângă mine şi eu să te văd oglindit. dintre toţi oamenii ăia, cred că m-aş uita numai la tine, ca să nu mă mai uit nicicând.

*mă gândeam că ar fi bine să-mi treacă prin cap, chestii dintr-alea mari de se şi scriu aşa: MARI, dar nu-mi trecea prin cap decât gândul glonţ în tâmplă: vreau să mă tund. nu ne mai înţelegem, ce să mai. eu şi cu părul meu. nu mai face niciun măr. golden.

*în omenetul care se grăbea, de mă lua ameţeala, cred că eram singura care adăsta o adăstare. fără să pic din stare. numai eu puteam să aud Comptine d'un autre été - Yann Tiersen, fără să am căştile.
am savurat din plin. cine ştie, poate cât de curând ajung şi eu să alerg aşa şi ia să-mi fac nişte rezerve de tihnă, pe îndelete, încetunel.

*de prin parc (când mă fac mai mare, o să-mi cumpăr un aparat foto micuţ, ca să-mi văd de cuvinte):
- boboceii de raţă;
- cea mai frumoasă întrebare a fost a unei fetiţe pe care i-a adresat-o ca un om mare, unei vânzătoare:
nu vă supăraţi, a zis, ridicându-se cu mâinile, pe vârfurile agrafelor de la urechi (ca să dea importanţa cuvenită unei întrebări importante ca aia de-am auzit-o mai deunăzi urlată la un telefon: bă, nenorocitule, tu nu mă mai iubeşti?), aveţi vată pe băţ?;
- caruselul este pentru copii şi adulţi între 3 şi 80 de ani şi de aici expresia: a te da în mintea copiilor;

[later edit:
- cineva îşi făcuse o coroniţă din salcie, pe toate rusalcele!
- perfect: îngheţată tiramisu feat. parfé - mi-am pus şi pe tricou, să pape şi el...
- am aflat că păunii miaună! şi lebăda neagră tace graţios, chiar şi când o strig Natalie Portman]


*nu ştiu să înot, dar pe cuvânt că fac pluta de ze(n) ce sunt