Nişte tăceruri

 [Ce bine ar fi să-ţi poţi verifica sentimentele ca pe nişte cuvinte pe care le-ai tăcut. Să te pui cu gura pe mine.]

            A fost o vreme în care am crezut în scris. N-aş fi putut să nu mai scriu. Simţeam că mă ţine în viaţă, cumva. Am trăit al naibii prin scris, uneori atât de intens, că gâfâiam boldat. Acum simt că nu mai cred. Şi de-asta nici n-o să mai scriu. Am nevoie de voci, de braţe, de chipuri, de mirosuri. Am nevoie de cuvinte vii: uite ce barbă are cuvântul ăsta!

Nu mă mai căuta în cuvinte. Caută-mă în pistrui. Caută-mă în părul de culoarea ciocolatei amărui. Caută-mă în ochii verzi din spatele ochelarilor. Caută-mă în locul ăla dintre umăr şi gât, cel mai bun de tăcut.

Ane Brun, Words 

            Dar la citit n-aş putea renunţa nicicând.

Printr-o potriveală frumoasă, când la gând cu postarea asta (de care titlurile lor uite cum se leagă), tocmai mi-au sosit în dar, cărţile pe care mi le dorisem de ceva timp, recunosc - mulţumesc cel mai mult, Arhetipalo! o să ţi le împrumut şi ţie! :))

        „Îmi amintesc, nu într-o ordine anume:

- interiorul lucios al unei încheieturi;

- aburul ridicându-se dintr-o chiuvetă când cineva, râzând, aruncă în ea o tigaie încinsă;

- stropi de spermă învârtindu-se în jurul orificiului de scurgere din cadă, înainte de a fi evacuaţi şi duşi prin ţevăria unei case înalte;

[…]

- apa din cadă răcită de mult în spatele unei uşi încuiate.

Trăim în timp – el ne ţine şi ne modelează – însă n-am avut niciodată impresia că l-am înţeles foarte bine. Şi nu mă refer la teoriile despre cum se curbează şi se întoarce sau despre posibila lui existenţă în alte părţi, în versiuni paralele. Nu, mă gândesc la timpul obişnuit, de zi cu zi […] Unele emoţii îl accelerează, altele îl încetinesc; uneori dă impresia că dispare – până în punctul final când dispare de-a binelea şi nu se mai întoarce niciodată.”

(Sentimentul unui sfârşit , Julian Barnes)

            „Deschid Gazeta de seară de ieri şi acolo scrie despre noi doi. Scrie că la început va fi din nou cuvântul. Dar, deocamdată, la şcoală, li se bagă în cap copiilor, tot pe stil vechi, că mai întâi a fost o explozie mare şi tot ce-a existat s-a împrăştiat în toate părţile.

            Şi cum că toate ar fi existat dinainte de explozie – şi cuvintele încă nespuse, şi toate galaxiile văzute şi nevăzute. Tot aşa, în nisip trăieşte viitoarea sticlă şi firele de nisip sunt, iată, seminţele acestei ferestre dincolo de care tocmai a trecut în fugă un băieţel cu o minge băgată sub tricou.

[…]

            Stăteam lângă foc şi ne acopeream feţele cu palmele, privindu-ne oasele degetelor care se conturau prin ţesutul roşu translucid. De sus cădeau fulgi de cenuşă – paginile arse, calde.

            Da, era cât pe ce să uit, într-o zi însă tot ce e important se încheagă din nou.”

(Scrisorar, Mihail Şişkin)

           

Acestea fiind zise, rămân celelalte, nescrise.       

Alte tăceri, aceleaşi încăperi

[


]

Până când (îmi) revin,

vă las cu frumuseţile astea:

piesă (de şah)

(porta)voce

(per)versuri

Vă doresc să nu ţineţi un mâine două mâini la spate:

Madrugada, Hands Up - I Love You

 

PSsst:

Zvârluga + Madrugada = Love

duuamne:

 

Madrugada, Vocal

Far from the madding word

Vă doresc o primăvară minunată. Nu ştiu când mă voi mai întoarce aici. Îmi iau tălpăşiţele. :)



Din spartul puzzle şi sonor care-mi sunt, vă ofer o piesă Moby, de pe albumul Destroyed (2011), care mi-a făcut întreagă o noapte din bucăţi.

Moby, The Broken Places

puzzle

o piesă:
muzicuţă --- Andrieş, Tăcerile din piept

Viaţa e în altă parte.

[aparteu]

Share a status message

Zvârluga appears to be offline and will receive your messages after signing in.



The Best Pessimist, Walking with Happiness

De/vii: bătăi de inimă

Când ascult piesa asta, partea mea stângă îşi cam face de cămăruţele alea, într-un fel în care îl ispiteşte pe Omul de tinichea.
Şi, pentru că pantofii lui Dorothy s-au aşezat cuminţi şi mă aşteaptă undeva lângă curcubeul din cretă colorată, îmi iau niţică vacanţă de (b)log in, deci (b)log out. Vă mai spun doar două chestii. Astea.

1. Uneori aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni senini, liniştiţi şi sinceri cu ei care au ales ce şi-au dorit şi care pot alege oricând şi-o doresc. M-aş uita la ei ca la un monitor imens cu diagonală de cer albastru. Aş da dublu click pe unul dintre cele mai frumoase cuvinte.
2. Apropo, licuricii te ard când se izbesc de tine? (zic şi eu ca Van din Ardoarea lui Nabokov, promiţându-mi că, dacă vreun licurici se va izbi de mine, îl voi culege delicat şi-i voi fi alături până când scânteia mea şi luminiţa lui)

Şi gata. Să ne recitim cu bine.
Ah, tocmai scăpasem. Tot mai.
The Knife - Heartbeats, Live

Blog in / Blog out

Mulţumesc pentru mesaje. Dar n-am plecat de tot. În scris nici nu cred că am cum să plec de tot. Mai sunt de văzut, ascultat, simţit, trăit, scris, citit, tăcut. De împărtăşit. Doar că voiam să nu vă faceţi griji, dacă nu vă vedeţi comentariile şi nu vă răspund repede. Uneori n-am chef de mine şi atunci plec de-aici şi hoinăresc pe la voi sau în cealaltă parte, chiar dacă nu mai zic nimic.

Scrisul îmi pare ca un glob dintr-alea care m-au fascinat dintotdeauna. Le scuturam şi se umpleau dintr-odată cu te miri ce. Deşi nu am nici măcar unul, păstrez imaginea mea când l-am găsit pe primul, la nişte prieteni de-ai părinţilor mei pe care i-am vizitat într-o primăvară blândă, caldă şi înmiresmată. Eram foarte mică, purtam rochiţa mea din catifea albastră făcută de buna la maşina ei de cusut şi îmi aduc aminte cum m-am ridicat pe vârfuri, ca să ajung la el, pe raftul bibliotecii. După ce l-am scuturat din câte părţi i-am găsit eu atunci, l-am aşezat cuminte înapoi, convinsă fiind că nu terminasem de văzut tot ce avea în el.
Azi ştiu că, dacă altcineva l-ar fi scuturat, ar fi văzut pe lângă petalele mele de flori colorate şi fulgi de zăpadă, poate fluturi, stele, păsări...
Scrisul e un glob. E rotund, are multe în el şi poate începe mereu din altă parte.


PS:
Ia scuturaţi voi, globul ăsta care cântă:
Tori Amos, Here. In My Head
(mmm, inspirat videoclip...)

Eh,

Mă folosesc de ipostaza expresivă a lui G.I. - că ea mai pozează, spre deosebire de mine,

(merci, G.I. şi fă-ţi, dragă şi tu, cont pe Facebook, că mi-a cerut lumea telefonul tău, de-a lungul blogului de când mi-ai permis să mă folosesc de pozele tale…
bine, bine, nu-ţi face, chiar ai dreptate!)

adică, G.I. între scaun şi uşă, G.I. nţţţţ, dar ce-o să facă G.I.?,
pentru a ilustra două piese care vin demidulce şi pleacă de(s)gustate:
Clash, Should I Stay or Should I Go (tananananam)
Engelbert Humperdinck (n-am mai pomenit un aşa nume!), Quando quando quando


deci
să ne scriem şi să ne citim cu bine
atunci când

până când ne vom citi din nou

- am văzut Never Let Me Go; nu mi-a plăcut deloc filmul ăsta, poate şi pentru că eu nu-mi cer voie când plec; ah, pe-aici am regăsit-o pe tipa cu nume frumos de mac, Poppy, din Despre fericire şi alte nimicuri, film care mi-a plăcut, dar pe care nu l-aş revedea din cauza fazei aleia, cu vine un moment când trebuie să-ţi iei viaţa în serios, pentru că încă n-am identificat momentul ăla, de-aia;

- mi-am descărcat nişte albume de-ale chitaristului Jesse Cook, cică new flamenco şi jazz cântă omu; în ceea ce (mă priveşte) am ascultat, de fapt, n-am recunoscut decât mişcările fustelor roşii y ale pantofilor cu baretă; şi mi-am amintit poanta aia mişto - cum se zice corect: geaz sau gez?, iar răspunsul este: la ce?; deci ascultaţi piesele astea, Jesse Cook: El Cri, Come What May, Breathing below Surface, estupendo, ca să zic aşa;

- îmi plac biscuiţii cu lapte la fel de mult ca-n copilărie şi sper cât de curând să alerg după un zmeu când va fi vântul de seama lui; iată că orice ar spune gurile rele printre incisivi, noi ne copilărim în zâmbet, de la început până la sfârşitul cui?, clar nu al copilăriei;

- am adăstat ceva lângă un album foarte fain, despre suprarealism, cu imagini peste fire, reprezentanţi fără asemuire şi poveşti dincolo de închipuire, dintr-o librărie, însă destul de scump, pentru buzunarul meu - unde-s buzunarele de odinioară în care încăpeau dicţionarele de buzunare, acolo-s şi flintele haiducilor; în suprarealitatea mea imediată, mi-am imaginat cum intru acoperită, deşi singură, ca tipa din Amanţii lui Magritte, dar, totuşi cu găuri în dreptul ochelarilor şi îndrept în loc de pistol, Ceci n’est pas une pipe, a aceluiaşi Magritte, spre casier, jefuind elegant librăria, doar de albumul ăsta; şi acum îmi imaginez, cred că o să şi visez ce se mai întâmplă;

- imaginea pe care o vedeţi aici, am ales-o în speranţa că ne vom reîntâlni într-un timp mai cald, bunăoară/bunăoră, la un dozator Tec, un brifcor răcoritor sau de ce nu, un brifcuore inimă de cico de Edmondo de Amicii ştiu de ce;

- când te doare un picior, nu se schimbă vremea, la fel cum nu se schimbă vremurile, dacă te dor amândouă picioarele şi nici nu înseamnă că o foarte bună persoană înţeapă o păpuşă după chipul şi asemănarea ta, din enormă prietenie; de aceea, eu tocmai mi-am luat o aspirină şi ascult Prodigy, Voodoo People, o piesă zvăpăiată, zănatică, zburdalnică şi zglobie, ceea ce vă doresc şi vouă.

away

Clar de lună (ian., febr.,...)

Fata îşi desfăcu părul şi-n spatele ei răsări o pădure deasă...



~Claude Debussy, Clair de Lune~

timp alb-negru

*trebuia să închizi ochii şi să te întorci la lumea ca de vată a unei nopţi alese cu luare-aminte din evantaiul cărţilor de joc*
*o lumină umedă se filtra ca un înger până la patul cu plapumă galbenă*
*prezentul se bărbierea cu cioburi de sticlă în lipsa unui brici îngropat în vreo glastră*

- Take it easy - zise Babs. – Have a drink, sonny, don’t be such a murder to me.
- Ce nevoie era, spune-mi şi mie, să le zăpăceşti pe babe cu adolescenţa noastră puritană de cretini fricoşi? Măi, sunt beat criţă, frate dragă. Mă duc acasă.
- O să ajungem să ne ducem la Bibliothèque Mazarine să facem fişe despre soiurile de mandragoră, şiragurile de mărgele ale triburilor bantu sau istoria comparată a forfecuţelor de unghii.
- Toate fanteziile astea de a corecta limbajul, sunt vocaţii de academician, băiete, ca să nu spun de gramatician. A descinde sau a coborî, treaba e că personajul a luat-o pe scări în jos şi basta.
- Nu şi-a dat seama că nimic nu se susţine, dacă nu-l proptim cu fărâme de timp, dacă nu inventăm timpul ca să nu înnebunim. (Cortazar, Şotron)



PS:
şi cel mai bine ne închide ochii, valsul lui Shostakovich: