Cele 40 de legi ale iubirii, Elif Shafak - bijuterie de împodobit sufletul

 

„Dragă Ella (dacă îmi dai voie să-ți spun așa),

E-mailul tău m-a prins într-un sat din Guatemala […] Chiar peste drum de pensiunea mea e un copac al dorințelor, cu sute de petice de material de toate culorile și formele care se pot închipui. E numit Copacul Celor cu Inima Frântă. Cei cu inimi frânte își scriu numele pe bucățele de hârtie și le leagă de crengi rugându-se ca inimile să le fie tămăduite [...], m-am dus la copacul dorințelor și m-am rugat ca tu și fiica ta să vă rezolvați neînțelegerile.

Un lucru care m-a ajutat pe mine, personal, în trecut a fost că am încetat să mă amestec în treburile oamenilor din jurul meu și să mă simt frustrat când nu-i puteam schimba. În loc de amestec sau pasivitate, îmi dai voie să-ți sugerez supunere? Unii oameni fac greșeala să confunde supunerea cu slăbiciunea, cu toate că e orice altceva decât asta. […]

Fie ca iubirea să te găsească atunci când te aștepți mai puțin, unde te aștepți mai puțin.

Al tău, cu sinceritate, Aziz

Cu o vocație și un farmec irezistibil de Șeherezadă contemporană, Elif Shafak aduce împreună, într-o bijuterie de carte de împodobit sufletul, secolele XIII și XXI, prin povestea Ellei, o mamă casnică, într-o căsnicie eșuată și a lui Aziz, autorul romanului pe care ea îl primește de la o agenție, pentru a scrie un referat, roman în care ea descoperă fascinanta tovărășie spirituală a faimosului poet persan, Rumi și a dervișului sufit, Shams din Tabriz, libertatea, forța și frumusețea spiritualității și a iubirii: „În multe privințe, secolul XXI nu e chiar atât de diferit de secolul XIII. Ambele vor rămâne în istorie ca vremuri ale unor conflicte religioase [...], ale unor neînțelegeri culturale și ale unei atmosfere generale de nesiguranță și teamă de Celălalt. În aceste timpuri, nevoia de iubire este mai mare ca niciodată.”

Personajele din secolul XIII sunt filigranate prin poveștile proprii pe care le spun într-un limbaj cu o savoare pestriță, în care simțul umorului se contopește cu adâncimea aforismelor sufite și mireasma desuetă a unor termeni: „cadiu, vizir, șeic, emir, șip”: Suleiman bețivul, Trandafirul Deșertului – târfa, Hasan cerșetorul, Shams, Rumi, Sultan Walad, Kimya, Kerra, Aladdin, etc.

Din mâinile fermecate ale scriitoarei ies descrieri ca niște chilimuri prețioase, brodând cu fir aurit senzorialul: „trei mirosuri însoțesc amintirile mele despre Tabriz: cel de lemn cioplit, cel al pâinii cu mac și mireasma proaspătă a zăpezii” (Shams) sau tehnica enumerației ample: „am trecut prin păduri dese, câmpii netede și pustii; am poposit în caravanseraiuri și pe la hanuri; m-am sfătuit cu învățații din biblioteci străvechi; am văzut temple, mănăstiri, altare; am ajunat cu înțelepții și m-am ospătat cu necredincioșii; am dansat cu șamanii sub luna plină; am ajuns să cunosc oameni de toate credințele, vârstele și meșteșugurile și am fost martor deopotrivă la nenorociri și miracole.” (Shams)

Cele 40 de legi ale iubirii sunt învățăturile de temelie ale misticilor rătăcitori, rodul tuturor încercărilor prin care a trecut Shams, dervișul sufit, o culegere care se deschide căutând iubirea nu în afara ta, ci înlăuntru, prin truda inimii, nu a minții: „Felul în care îl vedem pe Dumnezeu oglindește limpede felul în care ne vedem pe noi înșine. Asta e prima lege, frate.”

Călătoria inițiatică din secolul al XIII-lea a dervișului rătăcitor, Shams, prietenul spiritual al lui Rumi, capătă dimensiunile epopeice ale unui basm al spiritualizării, Shams primind, pe lângă darul viziunilor, și obiecte magice: șip, oglindă din argint și năframă de mătase pe care le dăruiește celor în nevoință, aducându-i lui Rumi lumina puternică și infinită a iubirii care-l desăvârșește și motivând-o pe Ella din secolul al XXI-lea să-și înceapă propria călătorie de aflare a sinelui și a iubirii: „O viață fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauți, spirituală, ori materială, divină ori pământească, răsăriteană sau apuseană... Împărțirile duc la alte împărțiri. Iubirea nu poate fi nici numită nici lămurită. (Dar ea lămurește totul.) E ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții, iar cel ce iubește e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubește apa. ”

 

Transparenţa - Radu Vancu, un Megaroman

Megaromanul Transparenţa ar putea da numele unui tablou: „doi îngeri pentru un mileniu transparent” pictat de Luis Royo. Dacă Royo ar scrie versul ăsta: „Căci nimic nu e mai trist decât să nu fii transparent - şi să-ţi vină lumina din afară.” La urma umbrei, aş spune că nu facem lumină pământului degeaba, din moment ce iubim în ani lumină şi că Transparenţa e un roman al luminii-iubirii traduse din limba norilor, seduse în literatură: „o Mega tradusă în limba norilor, transparentă şi strălucitoare, lumină pentru ochi bolnavi, alunecând pe cer deasupra străzilor din Sibiu”.

(De) la început a fost Mega: „trupul fragil al Megăi în care se contorsionase toată viaţa mea anterioară, toate cele două decenii ale existenţei mele în irealitatea imediată, toate amintirile mele, şi cele despre trecut, şi cele despre viitor, deopotrivă. Corpul ei slăbuţ era muzica mea, era târgul meu de vechituri, era bordelul meu, era cimitirul meu.” Transparenţa diminuează corpurile care lunecă în splendoarea imponderabilităţii, extrăgându-se din realitate: „După ce făceam dragoste, simţeam că nu numai trupurile noastre, ci noi înşine venim de foarte departe şi încă nici măcar nu ne-am ajuns din urmă.” Realitatea Megăi e pentru protagonist unica realitate.

Dragostea, viaţa, adevărul, moartea, literatura, scrisul, poezia, suferinţa, tristeţea, singurătatea, credinţa, arta sunt vizibile în „Transparenţa”, desprinse dintr-un “imparadised” tărâm, o lume vrăjită, „cea mai invizibilă dintre lumile posibile”.

Graalajul cu personajele sale memorabile: Ilie, Karina, Codruţa, Sabra, Sorinache, Lex, Reini, prinse în potirul cu discuţii savuroase mi-a amintit de atmosfera fascinantă de la Clubul Şarpelui din Şotronul lui Cortazar. Portretul făcut de Radu personajului Radu Vancu din roman, „prea citaţionist şi grandilocvent” pentru gustul naratorului, admirabilă autoironie şi asumare, exerciţiu de corpo(i)realitate a sincerităţii.

„Poezia nu anesteziază suferinţa, ea e chiar suferinţa, literatura e o formă de terorism, iar terorismul e nimic pe lângă suflet... tot ce scriem cândva va fi adevărat” sunt reperele unui paradis regăsit de o frumuseţe tragică pe care am întâlnit-o şi la Hrabal, un fel sfâşietor de a scrie cu tremurul norilor şi cu foşnet de frunze.

Romanul este dens, grafomania declarată a lui Radu e una miezoasă, substanţială, în fapt(ă) e un mod de a trăi, ca la Nabokov. Aş mai spune că e un roman absolut: de dragoste, magic, mistic, erotic, filosofic, iniţiatic, dacă acestea nu ar fi deja transparente.

„Aş scrie orice, până şi proză,” mărturisea Radu în jurnalul său. Romanul Transparenţa este o trans scriere a poeziei sale, poetul şi prozatorul întâlnindu-se mereu în acelaşi topos intim: „Nu se poate evada din inimă, fiindcă inima nu-i un spaţiu.”(Jurnal)

(os)tentativă de suicid cu pistol de lipit; rafturi de ieri, drafturi de azi

Rafturile de ieri nu sunt drafturile de azi, pentru că iubirile, bibelouri de porţelan nu mai au greutate, se pot sparge tăcute în câte un Send cu attachment. (Ete) scârţ (!) din Timişoara nu e un moft pentru cei care şi-au trăit copilăria în comunism. E un bâlci al deşertăciunilor în care te ghidează memoria afectivă când ceasul cu cuc îşi dă orele înapoi, trimiţându-te într-o lume în care păşeai la grădiniţă cu pâslari. Pe urmele vătuite ale unor ani, senzaţia învârtirii cheiţei din piept a unei jucării chinezeşti fără baterie porneşte mecanica inimii. Strălucirea prăfuită a televizorului alb-negru Diamant, discurile electrecord învârtindu-şi propriul record fără să-ţi dea atac de cord, frigiderul Fram cu îngheţată polară la care te uitai ca la urs, maşinile de (des)cusut tivul minţilor înguste, crema pantofilor - marca Guban te puteau duce firesc la (os)tentativă de suicid: cu pistol de lipit - nedezlipit de trusa de convieţuire în armonie cu toate firele a meşterului casei. Pentru că o mie şi una de nopţi româneşti începeau când se lua lumina şi nu-ţi mai rămânea decât Răpirea din serai, fă-ţi rai din ce ai. Dincolo de cele mai largi gâturi ale sticlelor de lapte, maşina de tocat carne şi cea de fărâmiţat nucă mărunţeau impresia suculentă din expresia ca nuca în perete. Păpuşile de Arădeanca şi cutiile cartonate ale unor jocuri pe care sperai să le primeşti de Crăciun făceau să foşnească staniolul pândelor din ajun cu bate flerul cât e cald. Porcuşorii puşculiţe înghit cu lăcomie fiecare amintire, nu ţi-era dor de/vreme, însă obiectele din jurul tău te proiectează într-o voluptate intimă a retrăirii timpului sferic fără monedă de schimb, cu monada iluzoriei libertăţi a orelor descinse copilăreşte din burta unui peşte de acvariu cu milieuri.