Zvârluga

Pofta-n cuie

2012-01-30T21:23:00.021+02:00

Ce pofteşti?
Ceva cald. Nişte tandreţe
Poc un cui!

Ce pofteşti?
Un fel de rost. Un job
Poc un cui!

Ce pofteşti?
Un alt fel de rost. Să mă iau şi pe mine la rost
Poc un cui!

Ce pofteşti?
Ceva ce n-am mai făcut. Să schiez
Poc un cui!

Ce pofteşti?
Să încep. Să iubesc
Poc un cui!

Ce pofteşti?
Un semn. Să-mi însemnez noaptea într-o zi
Poc un cui!

Ce pofteşti?
Ceva albastru. Cer
Poc un cui!

[Azi am căzut pentru prima dată pe anul ăsta. Când m-am ridicat, am citit în vitrina de vis aviz: Avem antigel. E adevărat că nu poftisem nimic. Dar căzusem în genunchi.]

- aparteu din toate părţile
din piesa Cucuie, vremi de dat cu capu’ pentru visători

PS:
tandR.E.M.

R.E.M., I Don't Sleep, I Dream

Sosesc păsările călătoare

2012-01-28T16:36:00.030+02:00

I am the escaped one,
After I was born
They locked me up inside me
But I left.
My soul seeks me,
Through hills and valley,
I hope my soul
Never finds me. (Pessoa, I Am the Escaped One)

Voiam să-ţi spun că te iau cu mine.
- Aş vrea să nu-mi lipseşti.
- Aş vrea să lipsesc din mine.

Voiam să-ţi spun că azi-noapte am visat zăpadă şi maci. Cerul era de un albastru intens. Ameţitor. Şi într-un colţ, un pâlc de maci. Roşii ca nişte pete de sânge, pe întinderea sclipitor de albă. Ca o inimă care începe să bată. Încercam să-i fotografiez şi-mi simţeam bătăile în tâmple. Ca şi cum cuvintele ar fi vrut să-mi deschidă venele. Să strige. Să-mi iasă prin ochi. Îmi dădeam seama că mi-era iarnă şi cald în acelaşi timp.
Cel mai mult voiam să-ţi spun că avem păsări în noi.
Să laşi fereastra deschisă.

PS:
zboară uite cum zboară:

Yann Tiersen, C’était ici

Cotele apelor Dunării

2012-01-27T16:25:00.021+02:00

Lykke Li, I Follow Rivers (Live on the Moon)*

PSoixante-cinq centimeters:

*notă dezgheţată:
iată cum (de)curge videoclipul piesei de mai sus:
o tipă aleargă prin zăpadă, după un tip neras, nedormit, nefericit, nemaipomenit!, pantofii o împiedică, ea îi aruncă şi cu tălpile goale ca o cenuşăreasă a zăpezii - pentru că poartă haine negre, ea continuă să alerge până unde? până când se sărută.

Gânduri hoţeşti

2012-01-25T16:42:00.019+02:00

Ninge şi la mine, de azi-dimineaţă.
Am ieşit şi am stat câtva, fără să mă mai gândesc la nimic altceva. Mă uitam cum vine şi se aşterne şi mi se părea că parcă mă aşez mai bine în mine.
Mi-ar plăcea să-mi vii ca şi cum mi-ai sta. Mi-ar plăcea să-ţi vin ca şi când. Gând: straturi-straturi, unul în celălalt.

Ceai de iarnă de la Fares.
Ceai cu mine. Ce-ai cu mine? Hai că am reuşit să nimeresc anotimpul, îmi spun ghicind în cana de ceai, după ce o primăvară întreagă băusem Ceai de toamnă.
Mi se pare uimitor cum te poţi strecura în ce anotimp pofteşti, doar într-un pliculeţ.
În ce-o să fii îmbrăcată? Păi, într-un baton de scorţişoară şi cu nişte vanilie.

De la fereastră văd trei fetiţe care fac un om de zăpadă. Aş vrea să le fotografiez, dar am doar un hârb de telefon, nu prea duce până acolo.

Enoch şi Annabel în camera întunecată.
- Ştii ce face asta?, îl întreabă Annabel, arătându-i lanterna.
- Nu.
- Îţi permite să vezi ce vrei cu adevărat pe lume. Vreau s-o iei tu. Încearc-o.
- Ce vreau eu cu adevărat?, întreabă Enoch, sucind lanterna în mâini.
- Aha.
Lanterna luminează doar chipul Annabelei.
(Restless 2011)

Sinead O’ Connor, You Made Me the Thief of Your Heart

Nu. Chiar nu am de ce să fiu acuzată. N-am pus niciodată mâna pe inima ta.
Poate mi-am pus tâmpla pe vreun gând de-al tău. Poate mi-am pus vreo tăcere pe buzele tale. Poate că visul meu a căzut pe marginea pleoapelor tale adâncite în somn.
Nu recunosc. Nu te recunosc decât în mine.

Surâs în plină iarnă.
Film alb-negru: oameni trecând, crengi de copaci goi atârnând în dreptul balcoanelor cu termopan sau tencuiala căzută, fetiţele care şi-au terminat omul de zăpadă şi se învârtesc în jurul lui, ţinându-se de mâini.
Fotografie. Închid ochii.
Eu nu ştiu să-mi cer voie.

Leapşaua copilăriei

2012-01-25T00:45:00.046+02:00

Eram plânsă, cu 2 batiste ude, ochelarii şi ei potopiţi, gulerul aproape înecat, pentru că mi se formează, vorba poetului, un cuibar rotind de ape, sub bărbie când plâng – tocmai văzusem Restless (2011) când mi-a zis ora: Zvârlugo, vrei să ne jucăm?

Nu am avut o copilărie tocmai însorită, dar mi-am înseninat-o cu tot ce ţinea de o prognoză meteo favorabilă: păpuşile Diana, Felicia şi Hermina de Arădeanca, ce-şi purtau numele pe bănuţul din plastic de la mână, creioanele colorate pe care le băgam în gură, ca să obţin nuanţe mai închise, numărătoarea cu păsări cu inimi roşii şi galbene din care au şi zburat câteva de-a lungul timpului ca şi priceperile mele la matematică şi cărţile pe care am avut bucuria să le ofer mai târziu, unor copii mai mici decât mine, păstrându-mi Talismanul de safir, Basmele apelor şi Baba Iarna intră-n sat, pe care am scris sau am desemnat câte ceva, în vigoarea critică a vârstei.

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu, îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Maică-mea îmi spunea uneori, frumoasa mea şi-mi amintesc foarte bine cum m-a responsabilizat apelativul ăsta, încât m-am pregătit să mi-l asum cum se cuvenea, încercând să mai salvez ce se mai putea salva din ştrampii rupţi în genunchi, trăgându-mi de rochiţa care nu voia să se lungească.
Apelativele sau diminutivele care te urmăresc din copilărie pot fi bune la gust ca nişte pătrăţele de cavit sau ca untura de peşte care mie nu-mi plăcea deloc. Un fel de medicamente de pe o reţetă pe care o primeşti fără să fii consultat.

2. Care este cea mai veche amintire?

Cea mai veche amintire este una dintr-o iarnă care mi-a intrat în piele. A fost când s-a luat curentul şi m-a prins pe scări după ce urcasem câteva etaje. Locuiam la etajul 9 şi m-am trezit înţepenită într-un întuneric friguros. Nu ştiu cum de mi-am frecat palma de balustradă şi ivirea unei scântei m-a liniştit. Mult mai târziu mi-am dat seama că o lumină subţire vine dinăuntru, oricât de întuneric ţi-ar fi în preajmă.

3. Dar cea mai frumoasă?

Sunt mai multe care şi-au aşezat mirosurile, gusturile şi texturile în sipetul memoriei poetice, cum i-ar zice Kundera. Am să spun doar despre xilofonul pe care l-am primit într-un Crăciun. Despre plăcuţele lui cel mai frumos colorate şi despre cele două beţişoare cu care le-am atins întâi cu sfială, ca şi cum le-aş fi făcut cunoştinţă, apoi mai tare, cam cum se îmbrăţişează prietenii vechi. Îţi place?, m-a întrebat maică-mea. Îţi dai seama dacă m-ar vedea acum muzicanţii din Bremen?, a fost tot ce i-am răspuns.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu. Pe bunicii din partea mamei i-am găsit deja la bloc, după ce le-au demolat casa. Însă am fost la ţară, la nişte prieteni de-ai părinţilor unde am făcut o pasiune să-i zic nefocusată, pentru că se revărsa cu aceeaşi intensitate peste absolut toţi boboceii de raţă, ghemotoace aurii, cu care m-am însoţit toată ziua până când a trebuit să plecăm şi am renunţat matur, dar cu lacrimi în ochi, să iau pe vreunul cu mine, pe motivul că i-ar fi şi lui dor de mama lui.

5. Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Prietenii mă vedeau cu ochi buni, pentru că la: mă joc şi eu cu tine?, spuneam: haide! şi la: îmi dai şi mie jucăria ta?, spuneam: da, dar nu de tot.
Vecinii – vaaai ce fetiţă frumoasă şi cuminte! şi de la acel vai, am tras eu concluzia că era al naibii de rău.

Nu am acu o fotografie cu mine, foarte mică. Dar am una cu nişte cireşe, deci merge.

Leapşa merge mai departe, la toţi ceilalţi copii. N-am să numesc pe nimeni, am să spun doar că mie mi-a făcut tare bine că am luat-o şi că m-aş bucura mult să aflu şi de la alţii ce le-a făcut lor.

S-au mai jucat:

Floribunda
Ora25
Subterana
Alfi aka Athos

noi voi ei vechi

2012-01-24T13:17:00.014+02:00

o pituşcă două tu ştii unde să te piteşti mai aproape de mirosul cald

o bucăţică de ciocolată zidită chinezeşte învelită în foiţă de aur staniol cu pagodă în care-ţi bei cafeluţa bis-de-dimineaţă

o vafă cu gust de zăpadă căzută de pe vârful limbii şi regăsită la poalele buzelor dezgheţate polar din cauza încălzirii globale în cornet

un ciob care îţi întretaie respiraţia din scrânciobul pe care ţi-l doreşti în care te poţi uita la eclipsă e lipsă

câţiva bulgări de emoţii curate aruncaţi în inima cazematei care ţine pieptul imaculat al cohortei de îngeri în ger cumplit

şi şi
mai pe alese, Cât şi! a orei 25

Conjugală, subjugală

2012-01-24T11:52:00.015+02:00

Mă conjugă fiecare zi în care mă trezesc să-i pun desinenţă de număr: o persoană.

M-ar subjuga mirarea înfloririi unei pietre culese din stradă şi sădite într-un ghiveci.

Apropo de gale, să nu uităm nicicând, gala desenului animat.

PS:
Mrrr, rrregală: Gay Purr-ee (1962)

Timbru pe vis şi natură moartă definitiv

2012-01-23T14:06:00.011+02:00

Am visat o fostă colegă de fost job, o respectabilă doamnă în vârstă, soţie de preot care mă certa cam aşa: tu chiar nu mai crezi în ce-i sfânt? Mâinile mi s-au împreunat pentru a coborî în podul palmelor, epifania din cerul amar al gurii, în care sfinţii arhangheli, serafimi şi heruvimi jucau pituluşu, baba-oarba, atinselea pe cocoţate, prinselea, ţară, ţară, vrem ostaşi când mi-au venit în cap doar sfântă de bătaie şi sfânta de masă şi i-am zis înghiţind în lăsarea secului: dar ce mai e sfânt?

Biblia mea e clasorul copilăriei în care visurile au marcă de filatelie proprie şi-n fiecare zi mai dau câte o filă, mai întorc câte un vis.

Dacă l-aş pierde, aş face parte din expoziţia pe care galeria o afişează pentru toţi iubitorii de artă în viaţă: natură moartă definitiv.

Vin

2012-01-22T19:28:00.029+02:00

demidulce

The Walkabouts *- Take Me

* pentru că piesa asta mă îmbată, mi-am căutat-o şi mi-am luat-o; o cântă Chris & Carla, e de pe albumul "Life Full of Holes" (1995), fără Tindersticks (îmi plac şi ei), cum zice youtube

- din câte văd, The Walkabouts e o trupă mai vechiuţă
- din câte aud şi-mi place, e un folk country rock

Tandrocraţie

2012-01-21T21:40:00.013+02:00

Eu în asta încă mai cred.

În rest, Democracy - Leonard Cohen

"I'm sentimental if you know what I mean
I love the country but I can't stand the scene
And I'm neither left or right
I'm just staying home tonight
Getting lost in that hopeless little screen
But I'm stubborn as those garbage bags
That time cannot decay
I'm junk but I'm still holding up
This little wild bouquet
Democracy is coming..."

Scri(u)soare pe atriu

2012-01-21T14:03:00.013+02:00

Nu ne-am văzut niciodată. Nu ne-am auzit niciodată. Nu-ţi ştiu mirosul. Nu ţi-am îmbrăţişat umbra pe caldarâm pentru că n-aş fi vrut să fiu ridicată de pe jos pentru fetiş de grad înalt urcat pe zid în delir flagrant. Părul meu nu ţi-a atins faţa şi nici măcar vântul care ţi-ar fi atins faţa nu mă insuflă.

Însă am început să te simt. Ameţesc deodată sus în capul pieptului nu-mi mai stă capul unde-s picioarele prin nori.
Aş putea spune că-mi înfloresc bujori în obrăjori dacă şi ţie ţi-ar plăcea Grădina de iarnă a lui Henri Salvador şi astfel am avea sera noastră Que sera sera.
Sper ca măcar tu să ştii aritmetrică ritmică şi să-mi aplici neprecupeţit acea nemuritoare teorie a omului mort: o să-ţi salvez viaţa.

Poate că eşti hăt în Congo însurat cu o superbă negresă zdravănă care umileşte orice slăbătură de negresă de aici din tavă aveţi 2 copii al treilea pe drum şi faceţi ce ştiţi voi cel mai bine fără să folosiţi plastilina pe care eu o foloseam fără nicio legătură din sfoară mitic ancestrală cu Galateea ci doar cu lucrul manual când ceilalţi băieţi ca tine şi nu ca Pygmalion făceau traforaj.

Dar gândul că exişti mă face să-mbumbesc verde crud în plină iarnă.
Sper că te cheamă cel puţin Arthur.

Tiger Lillies, Arthur

PS:
tot de pe hârtia parfumată discret muzical:
Henri Salvador, Jardin d’hiver
Pink Martini, Que Sera Sera

Căile misterioase ale gurii te duc şi te traduc

2012-01-20T19:37:00.011+02:00

Stam şi mă gândeam la ce-mi spusese un amic, mai de cu seară, cum că el e acu pe facebook unde-i cam toată lumea şi eu îi spuneam că, dacă eu n-am facebook, înseamnă că poate am lumea mea.

Şi m-am gândit că ar fi bine să mănânc ceva, că uite trecu ziua. O portocală, două portocale. Cum era jocul ăla? Aşa, şi cum desfăceam eu coaja, mă gândeam aiurea-n le metro qui passe, că n-am decât tramvaie unde şed, că, dacă există raţă cu portocale, oare o exista şi pui cu prune? Zis şi tastat. Caut pe net. Pui cu prune uscate, zic ăştia. Bag şi-n ailaltă limbă de-o mai ştiu eu bine. Chicken with Plums. Când colo, ce să vezi?
Iaca frumuşaţă de film.
Chicken with Plums (2011) – văd că-i mai zic Poulet aux prunes, tot aia

Vă rog eu cel mai frumos. Daţi filmul ăsta mai repede şi aici la mine, să nu-mi mai plouă în gură, că s-ar putea să mă înec. Nu ştiu să înot. Mulţumesc.

Re-volver: libertango

2012-01-20T14:57:00.017+02:00

Libertango, Astor Piazzolla

Una Musica Brutal, Gotan Project

(muzica asta mă re-întoarce înăuntru; pac-pac)

PS:
"If you're tangled up, just tango on". (Scent of a Woman)

[Cioburi

2012-01-19T06:15:00.051+02:00

Iar m-am trezit la ora 4.00.
Eram undeva afară, într-un loc pe care nu l-am mai văzut niciodată. În spatele meu, un bloc. Lângă mine, o bancă şi un bărbat care stătea în picioare. Bărbatul pe care nu l-am mai văzut niciodată, a aruncat un pahar. L-am privit şi i-am zis: Re-ve-li-on?! Mi-a zâmbit şi mi-a răspuns: Iar.
Aburii cuvintelor ne învăluiau tâmplele, bucăţile din sticlă spartă sclipeau ca gheaţa pisată.
Probabil că altcineva se făcea praf în timp ce eu visam.
Îmi întind mâinile prin întunericul camerei, după mp3 playerul de pe capul patului.
Kings of Leon – Sex on Fire. 4.01. un 19.01. bocnă.

Cuib, unul dintre cele mai calde cuvinte. Îţi vine să zbori imediat în el.

Când eşti mic, poţi ronţăi zidul ca pe un faringosept chinezesc după care te amuzi privindu-ţi limba verde. Cu variantă autohtonă – limba maro.
Când mai creşti, ajungi să dai cu capul. Urbanistică: arhitectura cucuielor personale.
G.I. versus Pink Floyd, Another Breaking the Wall

Mă gândesc dacă vor fi ghiocei, chiar dacă nu a fost zăpadă. Oricum. Primăvară va fi.

Dincolo, nenea Iancu îşi ia paltonul, bastonul, fularul, mănuşile. Mon cher, e tot cum ţi-am zis.
Aşa cum îţi spusei, mă scol într-o dimineaţă, şi, ştii obiceiul meu, pui mâna întâi şi-ntâi pe „Aurora democratică”, să văz cum mai merge ţara. O deschiz... şi ce citesc? Uite, ţiu minte ca acuma: „11/23 făurar... a căzut tirania! Vivat Republica! ”

Dincoace, Oskar Schell se pregăteşte s-o pornească şi el în felul său, Extremely Loud and Incredibly Close , 20 January 2012 (USA). Cu U2, Where the Streets Have No Name
Me2, Trebuie să fie o stradă fără nume]

Intenţionat: Turist

2012-01-14T21:55:00.033+02:00

Frugală de seară:
să zicem că eu aş sta într-un fotoliu, aş fuma pipă, aş bea brandy şi aş citi romane poliţiste cu lume interlopă, gangsteri, hoţi carismatici, detectivi, intrigă misterioasă şi desfăşurarea acţiunii-puzzle.

Să zicem că mai demult l-am chemat pe unul care se numea Ocean’s Eleven. Şi au venit mai mulţi şi a fost chiar mişto.

Ăsta de acu se numi The Tourist (2010).
Eu cred că romanele poliţiste nu se povestesc bine, ci se văd. De-aia nu vă zic decât că Frank (Johnny Depp) merge într-o adorabilă pijama albastră cu dungi albe, pe ţiglele caselor din Veneţia, cu nonşalanţa căpitanului Jack Vrabie, de pe vreo plajă din Caraibe, Elise (Angelina Jolie) îşi poartă firesc eleganţa seducătoare, cu sau fără chiloţi (după cum se-ngrijează sincer ai săi colegi-privitori), cât şi cele două chipuri ale zeului Ianus - trecut şi viitor, de la brăţara-pretext mitologic, un mahăr a omorât toţi bărbaţii pe care i-a avut nevastă-sa înainte de a fi cu el şi apoi pe ea, pentru că i s-au părut prea mulţi, nişte ruşi folosesc Paşol pe care eu nu ştiu să-l scriu în ruseşte şi nici pe Nu zaieţ, pagadi! (care-i din alt film), mai există un inspector ambiţios crispart în sensul că se sparge în figuri, un inspector-şef simpatic, puţin bal în care apare şi mai puţin un conte, neapărat! un seif şi în general, se cam sare dintr-una într-alta (citeşte şi dintr-una într-o barcă) uşor şi plăcut cum ne (în)cântă Katie Melua – No Fear of Heights şi Muse – Starlight.

Ceva vechi, ceva noroc şi ceva pe cale să se întâmple

2012-01-10T22:36:00.023+02:00

*
Vizită la D. N-am mai văzut-o de 4 ani. Neschimbată. Probabil că nu prea se mai schimbă multe, după ce treci de 60 de ani. Când am sunat la interfon, ea mi-a spus numele. Cald şi plăcut înăuntru. Papuci de casă. Şarlotă din ciocolată şi melci cu nucă cu gust de cozonac. Vrei apă de izvor sau răcoritoare? Un timp blând din pâslă, printre păpuşi de odinioară, farfurii din cobalt, cărţi de Cella Serghi şi Minulescu. Pentru că ştie că nu-mi place aurul, mi-a dăruit inelul ei din argint, cu jad care arată ca o verighetă. Ei nu-i mai vine. Când am întâlnit-o prima dată, îl purta.

Mi l-am pus pe mâna dreaptă. Ea n-a fost măritată niciodată. Nu ştiu de ce şi nici n-aş întreba-o pe ea şi pe nimeni altcineva. Alegerile ne aparţin cu tot ce vine cu ele. Eu nu cred în instituţia căsniciei şi nici nu vreau aşa ceva. Dar cred că doi oameni se pot însoţi o vreme, într-un timp numai al lor, cu bune şi rele.
Îmi aduc aminte că am visat demult că primisem un inel tot cu jad, dar ca un şarpe încolăcit pe care mi l-am pus pe inelarul mâinii stângi. Mă strângea atât de rău şi mi se umflase degetul, încât l-am scos şi l-am pus pe noptieră.
Eşti slabă. Arăţi de 20 ani, mi-a zis când am plecat. Mulţumesc, i-am răspuns râzând. Am fost acolo, ştiu cum e şi chiar nu mai vreau. Mi-e bine aici.
Murakami spunea că după un anume timp, lucrurile capătă o anumită formă şi nu ne mai putem întoarce la ce am fost înainte. De-aia eu cea de acum nu mai pot fi altfel decât sunt. Şi tot el zice că sunt lucruri pentru care e nevoie să mergi până la marginea lumii, ca să le faci.
Aş fi putut să le spun şi eu, pentru că le-am gândit şi eu, dar le-a scris el primul.

*
Acelaşi sentiment că nu am ce căuta în oraşul ăsta în care nu mă regăsesc deloc, unde probabil că nici nu voi mai rămâne când voi putea să plec. Teoria mea minunată cu oraşul meu care mă caută şi el.

*
În faţa mea, doi tipi cu două replici:
- Cred că am călcat în ceva.
- Băgăm la loto?

*
Anna Calvi, First We Kiss
Şi dup-aia?

Pudră de tâlc

2012-01-09T14:00:00.031+02:00

În/trecere: generaţii

Ea avea părul vopsit negru-albăstrui, filat, cu breton lung care-i intra în ochii subliniaţi de creionul negru, roşu strident în obraz şi pe buze; purta tricou cu Avril Lavigne, blugi cu lanţuri şi cizme ascuţite; spânzura de umărul puştiului înalt şi slab, de vârsta ei – cel mult 17 ani, îmbrăcat în blugi şi tricou cu Guano Apes, care căra pe celălalt umăr, un rucsac din care ieşea skateboardul.

El avea părul ca şi cum atunci s-ar fi trezit şi s-ar fi uitat în cana de ceai, fără să mai ghicească nimic, înainte de a ieşi pe uşă. Era neras, purta blugi, bocanci Insulated şi tricou cu Jim Morrison – se apropia de 40 de ani. Îşi ţinea de mână prietena îmbrăcată în fustă de blugi, tricou alb, fardată cu puţin albastru în jurul ochilor care purta balerini.

Pentru câteva secunde, cei patru se întâlnesc într-o linie dreaptă, în sunetul încăpător al străzii. Imediat, unii trec în faţă, iar ceilalţi rămân în spate.

PS:
Eu - în blugii mei Gap (în care am şi dormit prima dată, de drag, când i-am primit) real straight, cu bascheţi roşii, tricoul cu Fuck High Heels, ascultând în căşti, Travka - E cineva în oraşul acesta

afectivitate

2012-01-06T21:38:00.010+02:00

mi-ai atins rotunjimea cu palmele şi cu buzele
ţi-am simţit freamătul în lucirea ochilor
ai scris un vers cât m-ai ţinut în gură.
noaptea se clătina când m-ai lăsat goală
pe mine

cea mai plină
dintre sticle

Connie Francis, Siboney din 2046 al lui Kar Wai Wong

Simţul sensului: Perfect Sense (2011)

2012-01-04T18:47:00.020+02:00

Rotiţele alea năzdrăvane care se învârtesc la mine în cap, leagă Melancholia de Perfect Sense, din perspectiva apropierii sfârşitului. Ţesătura afectului (Melancholia) îmbracă un senzorial (Perfect Sense) al umanului (din ambele) aflat în faţa sfârşitului.

În Perfect Sense, povestea lui Michael (bucătar-şef) şi a lui Susan (doctor epidemiolog) se desfăşoară pe fundalul izbucnirii unei epidemii în care oamenii îşi pierd simţurile. Întâi mirosul, apoi gustul, auzul şi în cele din urmă, văzul. Filmul poate fi considerat unul extraordinar, în măsura în care credem că-i extraordinar să simţim.

Alăturând vocea, deşi gravă, melodioasă şi pe alocuri, chiar poetică a lui Susan, imaginilor naturaliste de foame apocaliptică în care cruzimea animalică a oamenilor mănâncă alte animale crude, filmul îţi trece prin stomac şi-ţi rămâne în cerul gurii.

Când sensul îşi pierde simţurile, numai iubirea lor mai simte.

PostSoundtrack:

de reţinut episodul jocului* celor doi - Make Me Special care mi se pare că ar putea să ilustreze piesa Creep a celor de la Radiohead.
(*piesa-fundal a jocului lor e faină şi-mi sună cunoscută, dar încă n-am reuşit să o identific...)

Castane coapte

2012-01-02T11:49:00.030+02:00

**
M-am trezit cu piesa asta. Poate că de-asta mi se pare că încă visez.
Parov Stelar, Your Fire feat. Luke

*
Vă place Brahms? (1961)

Eu aş fi ales pentru mine, altfel, dacă aş fi fost în locul decoratoarei Paula. În timpul filmului, mă gândeam la entuziasmul ei de a decora interiorul altcuiva, neîndrăznind să şi-l amenajeze pe cel propriu.
(Aşezare în decorare de interior: unde când te pui în locul altuia, ţi se pare că-l vezi mai bine pe al tău.)
Paulei i-aş fi citit poemul lui Manasia şi apoi i-aş fi spus, de astă dată, în reversuri de-ale mele, că e frumos şi simplu să îndrăzneşti să porţi brăţara-aortă care-ţi vine la încheietura inimii.

azi m-am simţit prima oară bătrân
după ce am văzut filmul bobby deerfield al lui pollack
dându-mi seama că nu am mai cunoscut de mult
dragostea adevărată
dragostea care face frescele vechilor biserici
să transpire mirt
[...]
dragostea care aşterne ca pe o brăţară
aorta bărbatului pe glezna de lut a femeii berbere

azi m-am simţit prima oară bătrân
cu creierul vlăguit şi uscat
cochilie albicioasă de melc
tocurile ascuţite pe care se leagănă trecătoarele
mi-au înnegrit pielea ca şocurile electrice

am ieşit apoi pe balcon am fumat mult sub
prelata înserării
aş fi vrut să plâng ori să sar în gol ca
un personaj din hamsun
care nu mai reuşea dracului să se înece
în săculeţul inimii scorojit am ascuns apoi totul
totul
(Ştefan Manasia, poem din cartea micilor invazii)

***
- Ai mâncat castane coapte?
- Da.
- Şi cu ce seamănă la gust?
- Castanele coapte seamănă doar cu ele şi cu nimic altceva.

Minunarea minurărilor – muzicaldă

2011-12-28T09:03:00.025+02:00

Pentru anul care vine, eu vă doresc să vă mai minunaţi din când în gând şi cel mai mult în suflet.

Zvârluga & Ashram, Maria and the Violin's String

Limonadă

2011-12-27T11:33:00.014+02:00

Azi am avut chef de ceva uşor, aşa că m-am apucat de o altă carte a lui David Foenkinos. Prima mea întâlnire cu Foenkinos: În caz de fericire. Titlul se anunţa serios.
Imediat eu m-am gândit la dintr-astea: în caz de fericire, spargeţi paharul. În caz de fericire, rămâneţi chiar acolo unde vi se pare că sunteţi.
Nu mai ţin minte mare lucru din cartea respectivă decât că am râs mult pe alocuri. Uneori ai nevoie şi de un râs straşnic.
Foenkinos are ceva din Martin Page – O perfectă zi perfectă şi Alain de Botton – Sex, shopping şi un roman. Dar are şi altceva numai al lui: o ironie drăgălaşă, un umor deşteptuţ şi o candoare a naivităţii aproape omenească sau câteva felii întregi de lămâie, îndulcite cu miere de mai vreau şi câteva cuburi de gheaţă întâlnindu-se într-o carafă încăpătoare, în apă de izvor, după propriul gust.
Din care vă ofer şi vouă, un pahar.

Potenţial erotic, expresia era ademenitoare. Pătrundeam de bună seamă în speranţa imediată a senzualităţii. Brigitte, niciodată şi nicăieri nominalizată, se afla acum în avanscenă. Ultima dată când Hector văzuse o femeie goală,
s-a petrecut inevitabil în faţa unui ecran de televiziune. Ideea sexului era un peşte care se trezeşte cu picioare.
De când ieşiseră din bibliotecă, viitorii amanţi, vorbiseră puţin. Apartamentul lui Brigitte era situat la ultimul etaj al unui imobil din centru, zgomotul care urca din stradă umplea odaia, coproprietarii votaseră foarte recent instalarea unui ascensor.
Se lăsară să alunece pentru a se iubi cât mai rapid cu putinţă. Hector făcu pe obişnuitul cu lucruri dintr-astea, trăgând parţial perdeaua; desigur, visa la întunericul desăvârşit. Se temea ca trupurile lor să nu fie la înălţimea acestei întâlniri. Stătea în faţa respectivei ferestre o clipă, o clipă care devenea destul de lungă, o clipă care nu mai era cu adevărat clipă, ci schiţa unei veşnicii. Înapoia lui se afla trupul unei femei care nu mai era ascuns de nimic. Hector auzise zgomotul hainelor feminine picate pe podea, zgomotul acela neînsemnat care dă un rost urechilor de bărbat. Brigitte era goală sub cearşaf; Hector ridică cearşaful. În faţa frumuseţii acestei clipe, se prăbuşi rămânând totuşi drept, coloana vertebrală îi luneca înspre picioare. În faţa emoţiei, Hector era o carne fără temelie. El îşi depuse trupul pe trupul ei, şi-şi puse buzele pe buzele ei. Totul era atunci doar o chestiune de tăcere. O tăcere de început de procesiune; fiecare avea impresia că face dragoste cu o biserică.
(David Foenkinos, Potenţialul erotic al soţiei mele)

(Pil)Grim Fandango

2011-12-24T00:17:00.029+02:00

Scaramouche! Scaramouche! will you do the Fandango?
Mă mai apucă o poftă de a simţi mult şi-atunci respir adânc şi-n nări
se-nghesuie balconul vechi cu muşcate curgătoare
bătrâna care miroase coaja lămâilor pentru prăjitura de sărbători
copilăria zemoasă care-mi curge pe tricou
cearcănele cu speranţe nedormite
felinarul din capătul celălalt
De obicei inhalez un cântec mă umplu cu el şi ajung repede acasă
Queen, Bohemian Rhapsody

Fascinaţia pelerinajului
Cărţile, muzica, filmele, pelerine cu texturi diferite în care mă înfăşor, pentru a porni la drum, cu nesaţ. În fiecare pelerină care mă acoperă, mă descopăr cu uimirea venirii într-un puzzle al devenirii.

Am 29 de ani şi încă mai cred în poveşti cu prinţi şi zâne, spune V.
Deşi se pricepe la poveşti în imagini, mi-a găsit şi mie una, în cuvinte.
Simţi tot. Eşti ca o talpă de converşi încălţaţi de un picior fin.
O să-mi iau tălpăşiţa ca o Cenuşăreasă în bascheţi roşii.

Numele meu e Dmitri
Numele meu e Zvârluga. Îmi pare aşa de bine. Ne întâlnim şi mâine tot aici. Sub brad.

Grim Fandango este un joc pe calculator pe care nu l-am jucat niciodată.
Însă personajele şi piesa Don’t Stop Believin’ a trupei Journey, le-am întâlnit şi în alte jocuri.
Some will win, some will lose
Some were born to sing the blues
Oh, the movie never ends
It goes on and on and on and on

IdeAtice la mansardă

2011-12-18T23:25:00.029+02:00

***
Am văzut în parc, o fată care încerca să pună frunzele în copacii din care căzuseră. N-am întrebat-o nimic, am rugat-o să mă lase s-o fotografiez.

**
I-am ţinut de câteva ori, ţigara lui M., în timp ce ea îi aranja fularul lui F. Mâna stângă mi-a mirosit îndelung ca odinioară, când C. m-a ţinut prima dată de mână şi fără să ştie el, eu n-am mai vrut să mă spăl, ca să nu-i pierd mirosul.
Azi, preţ de un pachet de Vogue fumat de altcineva, am intrat în Tutungeria lui Pessoa.

****
E cel mai frumos din lună să-ţi fie somn de cineva. Mă învelesc până la vis, în piesa asta: Of the Wand and the Moon, Raven Chant

******
The Barber of Siberia (1998)
Eu, Anna Karenina, l-am îmbătat pe Tolstoi. Mi-e atât de drag filmul ăsta, încât o să-l mai văd cel puţin încă o dată.
Nu ştiu dacă atunci când l-a îmbătat, Smirnoff era Smirnon, dar cred că a sta smirnă vine de undeva de pe-acolo.

*****
De fapt, nu mi-au plăcut niciodată ideile. Mi-a plăcut să descriu şi să analizez ceea ce a apărut în mine sub forma unei idei.
(Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult)

Tablouri din irealitatea imediată

2011-12-17T14:09:00.019+02:00

Giovanni Sollima, Sogno ad Occhi Aperti

Preumblări

2011-12-14T11:37:00.032+02:00

Şi eu am umblat tainic, în perioada I-IV H, cu cheia de gât.

Uşile şi uşiţele care-mi apăreau în faţa privirilor adâncite, se-nfiorau uimite când le atingeam suprafaţa cu palma uşor umedă.
Odată am găsit o enigmă cusută, croşetată, tricotată cu papiote, macrameu, gheme, andrele, igliţe şi suitaşe, adăpostită într-un sertar al scrinului ca
într-un cuib căptuşit cu milieuri rotunde şi pătrate, mănuşi cu degete neterminate şi capete de fular colorate.

Altădată, dinăuntrul unui şifonier neted şi lucios care aducea când stătea a nuc fără ciori, a răsărit o taină
într-o rochie de mireasă satinată în nuanţele delicat parfumate ale florilor de lămâiţă, cu voalul poalelor împăienjenit cam zdrenţuit, o pălărie cu voaletă cochetă, dar discretă în culoarea untului întins pe felia de pâinea noastră cea de toate zilele şi pantofi din lac roşu, cu unul dintre tocuri căzut într-o călimară cam amară, dar foarte albastră pe buze.

Din secretul flăcărilor cu limbi galbene din spatele uşiţei de alamă a sobei de teracotă, v-aş tălmăci pe limba mea, povestea iubirii arzătoare dintre un copac şi luna care-i îmbrăţişa crengile cu stele argintate şi vise cu ochii larg deschişi în noapte, dacă nu mi-ar fi sete, o sete pe care numai puntea unei corăbii din mijlocul mării mi-o poate domoli, puntea unui suspin când am pieptul plin de golul unui aer imens şi intens.

Până când am pierdut cheia şi a trebuit să schimbăm yala.
Am găsit-o de-abia peste două săptămâni, în "Călăuză în lumea plantelor şi animalelor", pe post de semn de carte însemnată.
Pesemne că atunci am căpătat îndemânarea de a descuia cărţi, în şoapta cu care ocrotesc misterele din vârful degetelor până pe marginea pleoapelor ca pe nişte flori ale ungherelor.

În tâmplă

2011-12-12T23:42:00.004+02:00

mi se mai întâmplă

Lisa Gerrard, Coming Home

Fetiţa obraznică, educatoarea cu mustaţă şi hobbitul

2011-12-12T21:23:00.034+02:00

Pentru că împlineam şapte ani în decembrie, iar şcoala începea în septembrie, am devenit cea mai mică elevă a clasei I H. Maică-mea a considerat că nu mai avea rost să mai aştept un an, din moment ce ştiam să citesc, iar la grădiniţă, nici vorbă să mă întorc. Educatoarea era o femeie cu mustaţă, lipsită de răbdare, imaginaţie şi sensibilitate.
Când bunicu-meu a venit să mă ia acasă definitiv, deoarece devenisem foarte obraznică, se plângeau pe capete, de la bucătăreasă, la directoarea grădiniţei, nu m-am atins de mâncarea infectă de la prânz şi n-am vrut să dorm nici în ruptul capului. Mi-am îndreptat sfidător şorţuleţul albastru şi mi-am închis demn pâslarii maro cu care umblam pe acolo toţi copiii, ca să nu ne murdărim şosetele. Pe atunci, bunicu-meu era în floarea vârstei şi lucra în poliţie. În tot timpul în care ar fi trebuit să dorm, l-am aşteptat în curte, cu mâna făcută streaşină, nu din cauza soarelui orbitor, ci din cauză că aveam sentimentul că era un fel de erou care-i aduce plosca dătătoare de viaţă, însetatului răpus de nemilosul deşert. Am fost atât de fericită când l-am văzut, încât am uitat să-mi iau cartea de poveşti pe care mi-o ceruse Nicoleta.
A scos din porthartul pe care-l purta în permanenţă, un corn cu dulceaţă de vişine şi mi-a mângâiat părul:
- Am venit să te iau acasă, mi-a spus.
- Mă iei de tot?, i-am sărit în braţe, în timp ce dulceaţa îmi curgea pe bluza portocalie.
A râs şi mi-a luat bagajul.
- Cum spui la plecare?, s-a încruntat educatoarea-gardian, descreţindu-şi aproape imediat fruntea, pentru a-şi lua mieroasă la revedere, de la bunicul meu.
N-am spus nimic. Mi-am şters pe mine, mâinile pătate şi l-am apucat strâns de mână. O senzaţie ciudată mi se zbătea în capul pieptului pe care am recunoscut-o mult mai târziu în filmele americane, la cei doi care pleacă împreună în timp ce în spatele lor arde.
Pe coperta din spate a cărţii mele, din colecţia Biblioteca pentru toţi copiii care i-a rămas Nicoletei, am văzut atunci pentru prima dată, o creatură ciudată, cu tichie, lângă un dragon. Personajul făcea parte dintr-o carte care urma să apară. Nu ştiu dacă educatoarea-gardian cu mustaţă a apucat să vadă Frida, dar eu am în faţa ochilor, coperta. Era O poveste cu un hobbit, de Tolkien.

Aveau să treacă mulţi ani până când lumea se va îmbolnăvi de sindromul Tolkien, defilând în costume de orci, elfi, enţi, hobbiţi sau purtând tichii ţuguiate ca ale celui mai bun dintre vrăjitori, în neobosita paradă a Stăpânului Inelelor.

Păi, veşti

2011-12-09T13:41:00.029+02:00

*
O, ce veste minunată.
E pentru prima dată când mi se întâmplă un pui de brad în ghiveci. Deocamdată ne tatonăm. Undeva spre sfârşitul lunii (era să scriu al lumii!), când ne vom afla împreună, în aceeaşi cameră, o să-l împodobesc delicat şi tandru. Până în primăvară o să mă mai gândesc dacă o să-l păstrez sau o să-l plantez. Asta dacă şi el va mai putea trăi fără mine.

*
Mă simt ca un xilofon.
Am început să citesc Orchestra portocalie a Veronicăi D. Niculescu. Vibrez la aceste proze care mă ating uşor, dar profund, la vocile unei lumi pe care fiecare dintre noi le poate auzi doar când se ascultă cu atenţie. Pentru că, dincolo de glasul ştiut al fricii de comun şi de sfârşitul oricărui început, al plictiselii cleioase, al singurătăţii, al dezamăgirii, răzbat vocile unui eu-mozaic, smintit de iubire, echilibrat, cinic, mai puternic decât imensa orchestră veşnic pulsând a promisiuni, un eu care, fără să estimeze greutatea unei şoapte, a unui geamăt, a unui oftat sau a unui urlet, se aude cel mai bine când tace.
Dar sunt momente în care ai nevoie să crezi că lucrurile se întâmplă pentru tine – asta i-aş fi zis. I-aş fi zis că sunt zile în care şi o vrabie care-ţi poposeşte pe pervaz, poate să ţi se pară un semn, şi, dacă tu aşa simţi, aşa trebuie să fie. (Dansul fluturelui decapitat)
Veronica D. Niculescu mai zice şi din Kundera şi ce bine o aud şi atunci.

*
Din tainul copilăriei, cartea Alinei Nour, Un mister cu stafide.
Era şi un motan cam secretos pe acolo, aşa cum îi stă pisiceşte oricărui motan să vină. Îmi mai amintesc doar astea: E un mister îngrozitor / Cheia se află pe vapor.
Prăjitură cu brânză dulce, stafide şi rom. Azi, în cala din cerul gurii, se descuie cumva neobişnuit de parfumat, dar foarte plăcut şi cu coajă de lămâie.

*
The Lives of Others (2006) - un film excelent.
Eu i-am zis Sonata pentru oameni buni. Uimitor cum la final începe iar.

Colină colindă

2011-12-08T21:59:00.013+02:00

Mă colindă cântecul ăsta
prin toate formele de relief sufletesc

Nick Cave, Into My Arms

Mănuşi

2011-12-05T23:36:00.023+02:00

Touch me with your naked hand,
touch me with your glove
(Leonard Cohen)

Aş vrea să ai mâini calde, mi-ai spus. Aş vrea să ai mâinile fierbinţi.
Cuvintele mele îşi întindeau mâinile spre tine -
depărtarea ne scăpa printre degete
Am mâinile reci. Aş vrea să te ating cu tăcerea.

(de la Cohen, Dance Me to the End of Love
la Anne Clark, Poem without Words)

Jukebox

2011-12-03T20:10:00.024+02:00

Pentru piesa asta mi-am pus ultimul bănuţ.
Oare o să vrea încă o dată, dacă mai pun în cutie doar un gând?

Marianne Faithfull, Nick Cave - The Crane Wife

Undiţe

2011-12-01T18:58:00.011+02:00

Şi când ajunseră la porţile blogului pe apucate
găsiră nişte lacăte
cât nopţi dimineţi şi seri
o mie şi una de mări.
Şi-atunci o luară prin apă.

Uite că m-am uitat şi eu în rubrica Statistici a blogului meu şi am pescuit nişte cuvinte-cheie. Şi acu nu mă mai pot opri din râs, pardon, din înot.

zvârluga
zvârluga bond
fire din poveste
goliciuni
luis royo demoni
o umbră pe ochiul
poiematike
o iubeam anna gavalda
anna gavalda am iubit-o
dramoleta pungii goale
cum putem peticim blugii rupţi
memoria poetică
anidor menthe
când vezi cum e lumea e mai degrabă flatant să nu placi

La copcă / pe dedesubt:
Tori Amos feat. Damien Rice,
The Power of Orange Knickers

Din tot de-a unul şi de-a una

2011-11-30T21:59:00.034+02:00

Postmodernul bărbos şi Cititoarea

el umbla mai tot timpul neras
în ciuda feţei de sălbatic
avea o politeţe ieşită din comun
bună ziua doamnă şi sărbători fericite
îi spunea femeii de la care cumpăra mere galbene
ca unei contese sărăcite de soţul care jucase la cărţi
toată averea familiei
când se gândea la viitor i se făcea brusc somn
din cauza presiunii: încordare atenţie preocupare responsabilitate
ar fi vrut să trăiască într-o săptămână de duminici
uneori se foia prin pat cu lumina stinsă
gândindu-se la ritmurile diferite ale vieţii
Nina Simone Depeche Mode Leonard Cohen U2
continente ce pluteau într-un timp muzical personal
spre planeta vârstelor fragmentate ca nişte falii
alteori ţinea în braţe o femeie perfect imaginară
rotind noaptea ca un bărbat imperfect şi tandru

scria ca şi cum
scrisul l-ar fi făcut mai bun mai profund mai puternic mai uman
dar ştia că scrisul se pierde şi el în şirul micilor iluzii umane

ea era mai tot timpul confundată cu o studentă înaltă şi subţire
a început sesiunea? o întreba bibliotecara cea nouă
încă nu îi răspundea zâmbind
Haruki Murakami Jonathan Foer Arnon Grunberg Martin Page
acum se studiază alţi scriitori adăuga bibliotecara
iar ea continua să zâmbească
uneori privea oamenii de pe stradă ca pe nişte ferestre
închise deschise aburite îngheţate largi înguste
alteori rămânea înăuntru
gândurile ei roteau tăcerea trecând-o prin tot pieptul
caleidoscop ritmic al cuvintelor
visa adesea un bărbat al cărui chip nu-l întâlnise
tandru ca o impresie de dimineaţă caldă
când toată pielea ei venea din mâinile lui înnoptate

citea ca şi cum
ar fi intrat de fiecare dată în poveştile lor
fără să-şi ceară voie găsindu-se printre
singurătăţi tristeţi iubiri bucurii vieţi morţile altora
dar ştia că povestea ei se scrie încă

lumea aceasta stranie şi fascinantă a relaţiilor şi sentimentelor
ce leagă sau despart postmodernul bărbos de cititoare
îi poartă pe fiecare în parte şi poate împreună în rumoarea lor neobosită
un haiku acoperind cu freamătul său alt freamăt

Somnul creaţiunii naşte elfi

2011-11-30T11:12:00.047+02:00

Epos:
Break of Reality

Din marile legende ale lunii:
Anodynia: Allegro - Mysterioso
A Blind Purpose

Mic tratat de somnologie visătorie:
Închideţi ochii şi deschideţi urechile

Omul-cochilie

2011-11-28T21:03:00.014+02:00

Omul-cochilie spune despre bisuri că-s abisuri, pentru că visuri şi vise
- Vă doriţi să vă naşteţi din nou?, a fost întrebat.
- Tot mă nasc din vechi, a răspuns omul-cochilie.

Nimeni nu ar putea spune că l-a văzut vreodată pe omul-cochilie zâmbind
Se presupune că zâmbetul său porneşte din inima cochiliei, face câteva cercuri şi se-ntoarce înăuntru.

Omul-cochilie plânge o dată la şapte ani - dacă lacrimile lui nu s-ar transforma în perle, el ar spune uite cum cântă ploaia
Fata aceea frumoasă cu cercei nu ştie că poartă în urechi, cântecul mut al omului-cochilie.

Câte un trup gol se mai găseşte adulmecându-l pe omul-cochilie
Goliciunea lui vrea să simtă deplin, dar omul-cochilie e plin de splin.

Niciun dor nu-l ajunge pe omul-cochilie - dacă s-ar întâlni cu vreunul, l-ar duce mai departe
- Mi-ai dus dorul?, e întrebat.
- Unde?, răspunde omul-cochilie.

În omul-cochilie se-ntâmplă tot timpul - o curgere
El respiră cum înoată, pentru că trăieşte pe fundul unui ocean de aer.

Omul-cochilie crede că, dacă n-am începe de fiecare dată altfel, am fi toţi, oamenii sfârşiţi ai lui Papini
De multe ori, el începe să tacă. Însă când vorbeşte, îşi alege cuvintele de parcă n-ar mai exista ziua de mâine.

Dacă n-ar avea clepsidra din piept, omul-cochilie
s-ar recomanda firesc drept melc şi imediat scoică într-o criză spontană de amnezie

pe contrasens

2011-11-19T17:28:00.014+02:00

Azi a dat un biciclist peste mine. A fost vina mea. I-am răsărit dintr-odată în faţă. N-a putut să mă evite şi nici să mă protejeze.
Am căzut banal. Zic banal, pentru că am căzut şi spectaculos, într-o iarnă mai veche, într-o parcare dintre blocuri, lângă o maşină, s-a declanşat alarma şi când proprietarul a ieşit pe geam, i-am strigat de undeva de pe jos: staţi liniştit, nu vreau să vă fur CD-playerul!
Am căzut banal. Aşa cum ţi se întâmplă uneori să-ţi sece apa din ibric, iar tu să suceşti un pic aiurea în mâini, pliculeţul de ceai, înainte de a pune iar apă la fiert.
M-am ridicat, m-am scuturat şi mi-am verificat chestiile importante: ochelarii şi mp3 playerul. Erau ok. Eram ok.
Biciclistul m-a rugat să mă însoţească o bună bucată de drum. Pentru că a insistat, i-am pus cea mai tâmpită întrebare din lume şi din viaţă:
- Dar ce sens are?
El a râs. Cel mai bun răspuns.

Neoclasică gotică: timbrul din clasor şi luna

2011-11-19T00:00:00.035+02:00

Iată-mă la ceas întors în noapte, bucurându-mă ca de prima ninsoare cu mirosul cojilor de portocale în mâini, de albumul trupei Ashram, cu nume argintat şi cam urcat: Shining Silver Skies (2006)

Dacă mă ridic pe vârfurile genelor, ajung cu ochii închişi, la piesele astea:
Maria and the Violin’s String
Elizabeth
Sweet Autumn
Il Mostro
Lullaby
Last Kiss

Dragă mantră tandră,

2011-11-18T10:43:00.030+02:00

de când te ascult
am început să mă rotesc uşor
tu eşti cea mai frumoasă plutire
iar eu...
mă tot rotesc

(una dintre chakre)

Ashram, Maria and the Violin's String

Light-uri

2011-11-17T13:54:00.026+02:00

Midnight in Paris (2011)

O lume de basm (citeşte film) care se deschide magic, în bătăile clopotelor de la miezul nopţii. Spre surprinderea fraţilor Grimm care o pregătiseră de bal pe Cenuşăreasa, fratele Woody îl introduce în plin bal, pe scriitorul Gil Pender. Acesta intră să danseze charleston, în Parisul anilor 1920, teleportându-se cu ajutorul imaginaţiei, în epoca sa preferată, prin evitarea butonului pe care scrie engage într-un prezent fad care îl nemulţumeşte.
Delicioasa feerie suprarealistă în care Gil ajunge în preajma soţilor Fitzgerald, a lui Hemingway, Picasso, Adriana, Gertrude Stein, Cole Porter, Djuna Barnes, Man Ray, Buñuel, Dali îi revelează lui Gil că nu se poate refugia în trecut. Deloc întâmplător, romanul pe care-l scrie este despre un om care lucrează
într-un magazin cu lucruri vechi şi amintiri, Nostalgia. Pentru că până la urmă, Gil Pender înţelege să evadeze asumându-şi prezentul.

Întâmplător, azi am găsit într-un cotlon al memoriei mele, o cutie muzicală cu balerină. În scrisul aproape şters, am recunoscut sigla magazinului Nostalgia.
Archive, Lights live with orchestra

„După Camus, întrebarea dacă viaţa merită sau nu să fie trăită, era singura întrebare filozofică pertinentă. A fost unul dintre motivele – şi bineînţeles că a fost unul foarte naiv – pentru care, mai târziu, am studiat filozofia. Pentru a afla răspuns la întrebarea asta, aş fi putut la fel de bine să studiez şi chimia.
S-ar fi rezolvat şi dacă aş fi atacat o fabrică de pâine.”
(Istoria calviţiei mele, Arnon Grunberg)

Cargo, Nu mai am ţigări

Eu când vreau să fluier

2011-11-11T20:54:00.008+02:00

Lisa Ekdahl, Give Me That Slow Knowing Smile

O umbră plină ochi

2011-11-11T06:10:00.021+02:00

Când i-am deschis, am găsit o scrisoare. Mirosea a crizanteme şi parcă ar fi stat în ploaie, pentru că literele se amestecaseră.

M-am apucat de noapte s-o citesc.

Fabrizio Paterlini, Lost Letters

Fabrizio Paterlini, The Stars That Fell Over That Night

bestiale

2011-11-10T12:27:00.044+02:00

My Japanese is better*

- Liza! Dar atunci ce-a fost aseară?
- Ce a fost a fost.
- Nu se poate! Ar fi prea crud din partea ta! (F.M. Dostoievski, Demonii)
Tandrul motto deschide culegerea de proze scurte a lui Murakami: După cutremur.
Din chiar prima, vă ofer nişte fragmente mişcătoare. Vii. Mai vii de-acasă.
Problema este că tu nu-mi oferi nimic. Cu alte cuvinte, nu există nici măcar un singur lucru înăuntrul tău pe care mi l-ai putea da. Eşti un om bun, blând şi frumos, dar a trăi alături de tine e ca şi cum aş trăi alături de un gol de aer. Sigur, nu e doar vina ta. Sunt convinsă că multe femei te-ar iubi. Te rog să nu mă suni. Aruncă, te rog, toate lucrurile mele care au mai rămas.
[…]
- Ziceai că soţia ta ţi-a lăsat un bilet de adio. Şi ce ţi-a scris?
- Că sunt gol pe dinăuntru.
- Şi eşti?
- Probabil. Dar nu prea înţeleg. Îmi zice că sunt gol pe dinăuntru, dar ce înseamnă să ai conţinut?
- Ai dreptate. Uite, mama mea se dădea în vânt după pielea de somon şi mereu se gândea ce bine ar fi dacă ar exista somoni făcuţi numai din piele.
[…]
Komura a încercat să-şi imagineze un somon făcut doar din piele. Dar atunci conţinutul său n-ar fi chiar pielea însăşi? (Un OZN aterizează în Kushiro)

(- Eu cred că ţie ţi-ar trebui un bărbat care să te cutremure.
- Cam da. Să mă ia pe sus şi să mă pună jos când ameţesc. Să ştii că un pic de mişcare mi-ar face bine. Tectonică terapeutică)

U give me fever

Anul ăsta m-am întâlnit cu muzichie faină. De multe feluri. În trusa mea încăpătoare şi esenţială, de prim ajutor sufletesc, mi-am făcut:
un sertar Sedofarma: post-rock, shoe-gaze: Hammock - Kenotic, The Best Pessimist - I just Want to Be Your Everything, M83 - Hurry Up, We’re Dreaming.
Pe altul am scris Degrabă Resuscitări: Soulsavers, Kinda Revival.
În sertarul Confiserie au intrat: Ashram - Maria and the Violin's String, Fabrizio Paterlini - Lost Letters, Amatorski - Come Home, Circadian Eyes - Life in Slow Motion, Slow Dancing Society - The Warm Familiar Smell of September, Anna Ternheim - Shoreline, Damien Rice and Lisa Hannigan - 9 Crimes, Lisa Hannigan - Lille, Lykke Li - Possibility, The Mono Jacks - Come Back, Girl, Alexandru Andrieş - Tăcerile din piept şi Un alt dicţionar, Adele - Someone Like You, Nina Simone - Ne Me Quitte Pas (nu prea pot s-o ascult decât rar, dar e acolo!)
Şi am căpătat un stetoscop nou-nouţ: Isobel Campbell and Mark Lanegan, Come Undone.

Însă, dacă ar fi să aleg un singur album complet, aleg Fever Ray cu Fever Ray - 2009. Deci, da: electro, ambient, trip hop. Albumul ăsta mă găseşte din cele mai multe unghiuri.

Şi, pentru că Triangle Walks are beteală, luminiţe, globuleţe, trenuleţ şi artificii, m-am hotărât că o să vreau brad, în iarna asta. So much for leandrul din camera mea pe care am scris în ultimii doi ani: sunt brad, măi!

Fever Ray, Triangle Walks

*haiku mine în şoaptă -
aş vrea să te sparg în bucăţi
aşa cum sparg o amintire
într-o impresie udă
cu atingeri
pentru zile incolore şi reci

mică legendă seismică:
( )= sunt ale mele, nu ale lui Haruki

Bang bang you’re in: Les amours imaginaires/Heartbeats (2010)

2011-11-07T21:50:00.018+02:00

Se întâmplă când sufletul se împlântă trupului.

În tâmplă ar fi:
- triunghi amoros
- fascinaţia exercitată de androgin
- umbrela-metaforă deasupra celor 2 şi între cei 2, ce-i apropie astfel încât îi ţine la un loc, dar, totuşi stă între ei
- dorinţa siguranţei - insuportabila singurătate
- afişarea nesiguranţei – portabila singurătate
- suflete desperecheate – singurătate fără pereche
- nu prea există intrigă, sentimentele te intrigă
- suspendare cu risc mare de gradul pierderii = a tânji cu asupra de măsură
- distanţa care se pune între tine şi celălalt, îţi impune să te îndepărtezi de tine
- nu ţi se explică mai nimic, însă ţi se aplică aproape totul – te trăieşte ce vezi
- aritmie în slow motion - caleidoscopul colajelor - heartbeats
- registrul sonor e foarte important, muzica o auzi cel mai bine când te asculţi

Globurile mele cântătoare, din bradul ăsta:
Dalida – Bang Bang
Fever Ray – Keep the Streets Empty for Me
The Knife – Pass This On

febra de după miezul nopţii

2011-11-07T03:56:00.011+02:00

Fever Ray, Keep the Streets Empty for Me

(fervex
vexat
atriu
iubire
reciclabil
iluminat
atât!)

re-mind-er

2011-11-06T17:00:00.035+02:00

Am un folder în My Documents, din 17 februarie 2010, 14.49, văd. Un folder pe care scrie începuturi. Când îl deschid, vine altul pe care scrie clickuri. Iar acesta se deschide în setări.

Am făcut un schimb avantajos, cu F. Mi-a dat-o pe Adele – Someone Like You. I-am dat Coldplay – Clocks. Adele are o voce energică, dar caldă şi pătrunzătoare. Te face să te opreşti din drum. Şi să te aşezi. Şi pianul, ce frumos. Şi pianul îţi rămâne. Ceva din Amy Winehouse şi Norah Jones. Mişto.

Cred că prin real am văzut un pachet special Anidor. Lucios şi colorat inspirat. Arăta aproape ca un album. Cu trei feluri de ciocolată amăruie: Charme Noir, Euphorie à la Menthe, Exotisme d’Oranges. Nebunia degustării cu explozie întârziată în cerul gurii. Mi-a plăcut că scria pe spate: mesaj de la, pentru. Dacă o să-l cumpăr, o să scriu numele meu la ambele rubrici.

Midnight in Paris. O să-l văd chiar într-o noapte. Eh...
Beck et Jane Birkin, L’anamour.
Eh encore une fois.

Un fel de refren: simt că mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodată.

Unii scriitori n-au de spus decât o singură poveste şi atunci scriu despre război, despre o boală cumplită sau despre o fiică descoperită într-o fântână, la patru ani după dispariţie. Prin comparaţie, istoria calviţiei mele face o figură modestă, dar şi micile istorii pot fi importante. (Istoria calviţiei mele, Arnon Grunberg)

Eu m-am tuns luna trecută. La jumate. Aşa am vrut eu.

Istoria calviţiei mele. Un roman în faţa căruia îmi scot basca.
- Marek, ai grijă să nu mori nefolosit.
- Ce vrei să spui cu asta, mamă?
- Oamenii, a spus ea, trebuie să fie folosiţi, altfel au trăit degeaba. Nu trebuie să rămână goi, înţelegi?

Urme. Când pleci, să nu te uiţi în urmă. Când pleci, să-mi iei urma.
În fotografiile de ieri, eu am şi plecat. Acum am ajuns în celălalt anotimp.

Folderul de care ziceam tocmai la început, e gol.
Poate ar fi cazul să fac ceva pentru un sens.
Cum ar fi să dau foc ploii.

Adele, Set Fire to the Rain

Cel mai bine

2011-11-03T21:06:00.014+02:00

- mă tem pentru inima ta
şi eu, e drept, dar asta e
în fond sunt un bond
cu sânge rece
da
şi rapid şi experimentat
(uneori o ard aiurea, deşi într-un mod foarte plăcut)
- mă tem şi pentru viaţa mea
nu doar pentru inima ta
foarte bine faci
- să fii cu ochii în patru
tehnic aşa şi este: port ochelari
- e mai bine să ne vedem în locuri publice
da
- în supermarketuri
gări
pe stadioane
între noi: doar mulţimea
- exact
ne privim dur
ne frângem inimile fără murmur
- şi bem cola

Me2
U2
Hold Me, Thrill Me, Kiss Me, Kill Me

cine m-a

2011-11-02T14:14:00.037+02:00

Mă gândeam de cât timp n-am mai fost eu la cinema. De foarte mult. Nici nu mai ştiu ce-am văzut ultima dată. Să fi fost Lord of the Rings – Return of the King? Sau poate 300.

Îmi amintesc însă când am văzut Antz. Cum în spatele meu, un băieţel l-a întrebat pe tatăl său: tati, dar furnicile din farfuriuţa cu miere de ce n-au zis nimic când le-ai băgat tu în chiuvetă?

Silent Hill cu dragul de Boromir, dar nicidecum în formă de cozonac sau ursit în urzeala cu tronc.

Monsters, Inc. – adorabil! Nu ştiu cum li s-o fi părut celor doi puşti care sigur chiuliseră de la şcoală şi se pupau monstruos de zgomotos, lângă mine.

Legends of the Fall, am ajuns tocmai când se stinsese lumina în sală şi prin bezna aia, am dat să mă aşez la un tip în braţe. Eu mi-am cerut scuze, el m-a rugat să rămân acolo tot filmul, dacă mi se pare că se vede mai bine.

From Hell. La un moment dat când s-a întrerupt filmul şi s-a aprins brusc lumina în sală, toţi aveam nişte feţe transfigurate sau figurate în transă.

Unde s-au dus, unde-au apus... Răsăritul din faţa monitorului personal.

Odată am primit în dar, un Cinéma. Cum m-o fi văzut?

Tiger Lillies, Souvenirs

PS sau cum ar fi în programul viitor:
îmi doresc să văd Extremely Loud and Incredibly Close, după romanul lui Foer;
vaaai, soundtrackul trailerului - U2, Where the Streets Have No Name

Clarităţi obscure: adânci(ni)mi

2011-11-01T21:27:00.012+02:00

Cred că inima fiecărui om e ca o fântână adâncă. Şi nimeni nu ştie ce zace pe fundul ei. Nu ne putem decât imagina, judecând după lucrurile care ies din când în când la suprafaţă.
„Avion – sau cum vorbea singur de parcă citea o poezie”;
vol. „Salcia oarbă, fata adormită”, H. Murakami

Chiaroscuro, Silent Snow

*imaginea e de pe coperta cărţii

ceasurile.

2011-11-01T18:55:00.008+02:00

S-ar putea să ne potrivim

Coldplay, Clocks

puzzle

2011-10-31T08:48:00.007+02:00

o piesă:
muzicuţă --- Andrieş, Tăcerile din piept

Fire din poveste: la trandafiri

2011-10-28T17:27:00.031+03:00

//
a sta ca pe ghimpi = a şedea ca Prâslea cel voinic şi a bea ceai de merişor din ibric

/
Eurythmics – Thorn in My Side

///
Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am voit să-i rup.
Credeam că-s – muguri –
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi,
câţi ghimpi aveai,
dar n-am voit să te despoi –
credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc
şi hoinăresc prin văi
zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.
(Lucian Blaga, Ghimpii)

/////
Adso of Melk: Master? Have you ever been in love?
William of Baskerville: In love? Yeah, many times.
Adso of Melk: You were?
William of Baskerville: Yes, of course. Aristotle, Ovid, Vergil...
Adso of Melk: No, no, no. I meant with a...
William of Baskerville: Oh. Ah. Are you not confusing love with lust?
Adso of Melk: Am I? I don't know. I want only her own good. I want her to be happy. I want to save her from her poverty.
William of Baskerville: Oh, dear.
Adso of Melk: Why "oh dear"?
William of Baskerville: You *are* in love.
Adso of Melk: Is that bad?
William of Baskerville: For a monk, it does present certain problems.
Adso of Melk: But doesn't St. Thomas Aquinas praise love above all other virtues?
William of Baskerville: Yes, the love of God, Adso. The love of God.
Adso of Melk: Oh... And the love of woman?
William of Baskerville: Of woman? Thomas Aquinas knew precious little, but the scriptures are very clear. Proverb warns us, "Woman takes possession of a man's precious soul", while Ecclesiastes tells us, "More bitter than death is woman".
Adso of Melk: Yes, but what do you think, Master?
William of Baskerville: Well, of course I don't have the benefit of your experience, but I find it difficult to convince myself that God would have introduced such a foul being into creation without endowing her with *some* virtues. Hmm? How peaceful life would be without love, Adso, how safe, how tranquil, and how dull.
(The Name of the Rose)

///////
Dacă te-aş înţepa în inimă, poate că ţi-ar curge nişte melancolie.
Cică, unul a făcut film din aşa ceva. Altul, un inorog neasemuit.
Eu aş face doar atriopunctură. O terapie de încălzire a cămăruţelor pe timp de iar n-ai.

Cu bască şi fără mască

2011-10-27T19:59:00.044+03:00

Când G.I. s-a întâlnit cu Zvârluga, aceasta purta blugi negri, o bască maro, cercei maro, ochelarii de revedere, un palton maro, un fular maro cu gri şi cai verzi în gând. Stătea pe o bancă şi mânca turtă dulce cu scorţişoară. Caii stăteau şi ei verzi. (De calul maro chiar nu se ştie nimic, pe bune!)
Rama ochelarilor se băga în seamă visându-se de bagá uimită fiind
că această bagá reuşea să unească bizar Universul într-o coajă de nucă al lui Hawking cu ţestoasele lui Oskar al lui Foer găsind miezul
unde se vede la nevoie că spaţiul se întâlneşte cu timpul:
am nevoie de spaţiu, am nevoie de timp în voie
fie că a mea voie ţi se pare anevoie.

G.I., cum e mai avântată, a tras-o de mâneca paltonului:
- Zvârlugo, dar ce se mai aude cu blogul?
Zvârluga şi-a scos o cască din bască şi i-a întins-o.

Bryan Ferry, More than This

*nevoie vine dintr-o slavă (păi, cum altminteri!!!)
nevoie < din sl. nevolja

Spovedenii

2011-10-22T19:47:00.019+03:00

Despre liniile paralele care-mi trec prin spatele ochilor, vreau să mărturisesc.
Când am învăţat eu la şcoală despre liniile paralele, îmi aduc aminte că le-am desenat acasă, vreo câteva zile la rând, pe tot ce nimeream: fie că era o foaie de hârtie dintr-un caiet, o copertă de carte sau o bucată de asfalt. Mi se părea incredibil cât de aproape sunt una de cealaltă, fără să se poată întâlni. Pentru că liniile paralele se apropie cel mai mult, dar nu se ating niciodată.
Când scriu aici, tu mă citeşti. Suntem atât de aproape unul de celălalt, încât ne atingem în cuvinte.
În spatele cuvintelor - noi. Linii paralele care îşi urmează fiecare, direcţia ei. Stele care nu se opresc din drumul lor.

PS:
dar ce frumos mai străluceşte good-night-ul celor de la Dead Can Dance; parcă îţi vine să-l crezi şi să fugi repede la sommmmn

Dead Can Dance, Don’t Fade Away

unde vei avea de-a face cu Sleep Dealer, The Way Home

Viaţa e în altă parte.

2011-10-21T15:59:00.004+03:00

[aparteu]

metalingvistice, metafizice, metamirifice

2011-10-12T23:24:00.017+03:00

„Sărutul nostru era un lung schimb de cuvinte. Când voiam să ne spunem ceva unul altuia, nu vorbeam – ne sărutam. Gurile noastre împreunate eliberau cantităţi impresionante de cuvinte ce se amestecau într-un bol aliterar perfect sferic, un fel de bol alimentar alcătuit numai din cuvinte. Ne hrăneam din el în tăcere. Eu îţi digeram cuvintele cu două înţelesuri, consoană cu vocală, tu îmi descompuneai frazele, în săruturi principale şi secundare. Ne sărutam în replici mai lungi sau mai scurte, respectând întru totul, tehnicile sărutului absurd.
Cuvintele rămâneau în noi. Doar în noi. Nu exista o cât de mică posibilitate ca ele să vadă lumina soarelui sau a întunericului, ori să prindă aer şi să se oxideze, să ni se oxideze conjuncţiile în care noi ne puneam atâtea speranţe. Uneori mai simţeam sub limbă câte un cuvânt tăios, dar nu ne supăram – i se putea întâmpla oricui. Şi, oricum, sângele nostru avea o sintaxă minunată şi un gust cât se poate de plăcut. În plus, săruturile noastre erau atât de sincere, că ele vorbeau aproape de la sine: vorbeau despre noi, despre cât de bine comunicam în timp ce ne sărutam, ar fi fost şi păcat să aruncăm cuvintele în aer, în acest aer din ce în ce mai poluat de atâtea foneme inoportune.
Una peste alta, gurile noastre aveau dimensiuni ideale pentru a putea transmite prin sărut, tot ce aveam să ne spunem.”
(Fiecare sărut pe limba lui piere)

„Să înţelegi tot nefirescul din lume ca pe ceva cât se poate de firesc.

Mi-e foarte dor de tine, deşi simt, nu ştiu cum, că nu întotdeauna, depărtarea apropie oamenii.

Deocamdată, suntem doar cuvânt, dar vom mai fi şi strigăt, vom mai fi şi tăcere, nu doar voci îndepărtate, va mai fi şi pieptul meu aspru, luptând împotriva sânilor tăi, vor mai fi şi gleznele tale înfăşurate în jurul gâtului meu.”
(Amintiri imaginare)
Iulian Tănase, Iubitafizica

Madrugada, Nightly Disease I

Poveştile bărbatului şi ale copacilor

2011-10-09T14:30:00.009+03:00

Şi cu cât asculţi, cu atât îţi doreşti ca toamna să fie o baladă împădurită în şoaptă.

Neutral, Tales of Man and Trees

Cremă de toamnă

2011-10-08T19:25:00.041+03:00

Ieri, pe când mă oprisem puţin pe bancă, a venit la mine o fetiţă şi mi-a oferit cu dărnicie, tot ce strânsese ea în mână. Mi-a zis: ma-ma.
Pe fetiţă o chema Patricia, am aflat de la bunica ei care i-a spus: d-ra nu e mamă. (Dar chiar aşa şi este, am recunoscut în sinea mea. Odinioară am fost ma-ma păpuşilor mele: Hermina, Diana, Felicia care s-au făcut mari şi au plecat pa ca păpuşa din povestioara lui Kafka).
Eu i-am mulţumit mult şi am rămas câteva minute, cu firele de iarbă în mână. Aş fi vrut să le sădesc. Să-i ţină de primăvară unei îmbrăţişări, mi-a zburat un zâmbet. Apoi le-am aşezat undeva pe pământ ca şi cum le-aş fi pus într-un cuib, să-i ţină de cald păsării.

Melancholia(2011) - Lars von Trier
Tristeţea presimţirii sfârşitului. Singurătatea. Iluzia fericirii. Ipostaze în faţa morţii: teamă/disperare/acceptare/seninătate. Imagistica trăirilor.
Mie mi-a rămas gândul la grădina cu meri şi leagănul prins de unul dintre copaci.

5 gutui am avut. Astea mi-au rămas mie, cuminţi. În sensul că nu au început să urce în gutuiul lor cum făceau cele din piesa trupei Enigma, Return to Innocence.
Am reuşit să depăşesc un record personal. Am mâncat una întreagă, în timpul filmului. De obicei, îmi ia cam o zi cu pauze, ca să mănânc o gutuie, din cauză că e înecăcioasă şi teioasă. Pe celelalte le-am domolit în compot cu esenţă de vanilie. Videoclipul gustativ al unei căni pline: a ieşit o minune.

Am văzut un nene într-o curte care bătea cu prăjina un nuc. Nucul rezista băţos la cafteală. M-am gândit la vătămare cu miez în vederea la tavă. A cozonacilor şi prăjiturilor.

Autumn Cream with Dutch Cream & Irish Whiskey
cu capul în norii din traducerea mea liber cocoţată, cerul gurii spune:
castane coapte dănţuind cu frunze de arţar în zbor arămiu

Altminteri, uite: ascultă şi gustă
seMnal autuMnal: RoManţă cu parfuM, Semnal M

ki-mono, ki-stereo

2011-10-06T12:15:00.015+03:00

aerul aromea a cireşi înfloriţi
murakami scria la următorul roman
evantaiul căzuse în mireasmă
ceaiul aburea cana
când mi-am luat un cuţit – seppuku!
să-mi întind untul pe pâine

- prin despicătura chimonoului
ziua îşi arată zvelt
gâtul însorit

The Knife, This Is Now

Hrana zeilor

2011-10-02T15:24:00.024+03:00

*
Mentosanele Olimp erau la punguţă şi moi, faţă de celelalte. O fi mâncat şi Anthony Quinn în Zorba Grecul?

**
Buchetul mustului -
fără asemuire între cele ale pământului şi cerului

***
Capriciul zeilor lui octombrie:
salcâmii lui mai, înfloriţi azi, pe 2 octombrie

[
Tu vezi-ţi de-ale tale
eu am să-mi văd tot de-ale tale.
- Cel mai dulce cântecel, Cohen: Cartea Aleanului
]

Te ascund de nu mă mai văd

2011-09-29T22:36:00.024+03:00

Fantezii în manieră Callot era un volum de proză fantastică al lui Hoffmann din care ni se povesteau nişte întâmplări nemaivăzute, printr-un an de facultate, la cursul de literatură universală şi comparată.

Îmi mai aduc aminte foarte bine cum dansam acasă, piesa trupei Kosheen, desculţă şi legată la ochi, învârtindu-mă uşor.

Kosheen îmi place la fel de mult. Şi mă priveşte ce văd când sunt legată la ochi.

Fantezie în manieră Kosheen, Hide U

Nino, nino: Nina

2011-09-27T18:26:00.006+03:00

Piesa asta mă arestează pe loc şi de tot. Şi eu nu opun rezistenţă. Pentru că replay ăla pe care-l dau eu, chiar înseamnă de bună voie şi în întregime.

Nina Simone, For Myself

PS:
încătuşată treabă -
n-am mai dansat blues parcă de prea mult timp,
ca să mai fie legal, pardon, legat

corp de iluminat

2011-09-26T14:42:00.013+03:00

decoratoarea de interioare era o femeie cu pielea foarte albă
pentru că se născuse într-o zi din decembrie
prindea în căuşul palmelor fulgi de zăpadă
în fiecare anotimp ea avea mâinile reci
când era mică visa cu ochii deschişi cohorte de îngeri
în timp ce băieţii de seama ei îşi construiau cazemate
cât ai clipi din ochi se pornea războiul cu bulgări
al iernilor înrămate în amintiri alb-negru
din albumul pleoapelor

i se zicea decoratoare de interioare
şi nu era un hobby
aşa cum unora le place să probeze haine şi să-şi cumpere
nicio profesie sau un mod de a trăi
cum se zice despre
doctor avocat muncitor economist profesor scriitor
era felul ei de a simţi

ştiu că eu sunt un om rău
dar tu scoţi tot ce-i mai bun din mine
îi spusese odată cineva

ea nu i-ar fi spus că-i un dar
i-a răspuns doar că
interiorul te pune în valoare
şi asta poate reuşesc să văd eu
cum se aşază în tine
deşi tu n-o simţi sub niciun chip

când l-a găsit pe el
a întrebat-o scurt: ce-ai schimba la mine?
ea i-a răspuns:
nimic. îmi place aşa cum eşti.
şi a rămas să-l locuiască

el o încălzea pe dinăuntru

PS:
I’m Your Man, Leonard Cohen

Recreaţia mare

2011-09-23T20:06:00.018+03:00

"Era o incredibilă după-amiază, bântuită de funigei şi de aroma tufănelelor când cerul însuşi, uns cu mierea ultimilor faguri de vară, se amestecă în viaţa ta particulară şi intimă, îţi dă o mie de motive să zaci pe banca trasă la soare şi, în acelaşi timp, o mie de ghionţi să pleci, să te tot duci, să nu te mai opreşti... Ceas de cumpănă, de lenevie şi dor de ducă, de remuşcare că nu faci nimic ori că faci ceva, totdeauna parcă altceva decât s-ar cuveni, înfăşurat în dulce mantie de lumină şi pace... Toamna respiră molcom, răcoros şi calm."
(Mircea Sântimbreanu)

PS:
din sipet, câteva cuvinte patinate şi preţioase, de împodobit sufletul:
scrânciob, a cucăi, maculator, pituşcă, sacsie

File din poveste - pe maculator scrie: G.I. are mere

De pline goliciuni

2011-09-21T12:21:00.020+03:00

Madrugada, A Deadend Mind

Vorbeam cu un amic despre piesa asta. Îmi spunea că i se pare de o senzualitate nemaipomenită. El îşi imagina o femeie cu pielea foarte albă şi parfumată ca o foaie nescrisă pe care vântul o face să plutească prin odaie, alunecând cu paşi goi. Care i-ar lua minţile. Eu mă gândeam cum dezgolirea minţii umple apropierea trupului.

Întâmplător am prins o fază dintr-un film coreean în care el îi spunea ei:
o să aştept până când inima ta o va primi pe a mea.
Înaintea depărtării, inima lui venea să o locuiască.

(18)
"Mirosul tău
se strecoară în mine
ca o curtezană-n chilia
unui călugăr."(Octavian Soviany, "Dilecta desnuda")

Gol deplin: îmi umpli aerul.

Corporalitatea tăcerii - devine în absenţa cuvintelor.

Madrugada, Tonight I Have No Words for You

P(e) S(emne):
Archive, You Make Me Feel

mâine

2011-09-17T12:47:00.031+03:00

aş vrea să pot scrie despre mâini
un fel de chiromanţie
a ochilor mei
a buzelor mele
a tâmplelor mele

în mâinile tale

Madrugada: Hands Up - I Love You

PaneRamice

2011-09-12T08:52:00.049+03:00

Deshabidee: imagini care lasă cuvintele în pielea goală
A/numite fotografii mă lasă mută.

Găluşte cu prune
Amintiri parfumate cu scorţişoară şi învelite în pesmet auriu.
Calde. *Copilării!

Simpatia mea pentru nebuni
Candoarea sincerităţii. Puritatea naivităţii. Fascinaţia altfelului.
Pierrot
teatrul magic al lui Hesse
Placebo, Pierrot the Clown (varianta live)
"Opiniile unui clovn" – Böll
The Fisher King (1991)
cei doi de la şah
The Tiger Lillies: Send in the Clowns

*oamenii foarte serioşi care folosesc cuvântul copilării cu sensul de prostii când vor să te certe: G.I., dar ce-s copilăriile astea?, nici nu-şi dau seama cât de amuzanţi sunt, pe bune. (nota unei tipe revoltător de imature)

Imponderabilităţi

2011-08-29T15:08:00.028+03:00

M. a reuşit să-mi fotografieze din spate, eşarfa şi părul. Privind poza, am impresia că una dintre noi pluteşte.

În curând o să-mi iau un zmeu. Şi-o să ieşim amândoi la plimbare când va veni vremea. O să fie un fel de Frumoasa şi zmeul. Muma-pădurii devenită
mama-pădurii în tot acest timp de când vă povestesc, ne va privi îngăduitoare.
Basm. Basma. Basm, măi.

Azi mi-am aprins un beţişor cu mosc. Câteva gânduri ameţite plăcut mi-au alunecat prin unghere. M-am legat la ochi, m-am pus la rotocolţ, pe cojile de nuci ale toamnei trecute prin must, dar nu le-am găsit. Ceaţă.

Cu câteva zile în urmă, am mers pe un culoar lung care dădea într-o încăpere cu mai multe uşi. M. a intrat pe una. Eu m-am aşezat pe o băncuţă, cumva între uşi. Întâi a venit un tip şi m-a întrebat dacă sunt să intru la una dintre uşi. I-am zis că nu. Apoi a venit un bătrân şi m-a întrebat:
- Sunteţi aici?
- Nu, i-am zis.
La care tânărul m-a privit intrigat şi mi-a zis iar:
- Dar de fapt unde sunteţi?
- Niciunde, i-am răspuns.

În perioada asta mă pregăteam de şcoală. Nu ştiu ce făceau alţii şi nici nu mă interesa, dar eu mă bucuram că începe. Penar, călimară, plastilină, acuarele, velin, stilou, păsări migratoare. Îmi venea să dau din aripi.

Mi se pare absolut grozavă piesa Sæglópur a celor de la Sigur Rós. Nici măcar nu pot pipăi ce înseamnă cuvântul ăsta. Chiar n-am cum să-l apuc. Sæglópur. Dar pot mirosi că are legătură cu adâncul unui ocean de aer. Poate că de-asta mi se spune uneori că-mi iau nasul la port.

PS:
Probabil că o să pun şi o poză. Când o veni din zbor.

Balansoir

2011-08-29T00:36:00.015+03:00

Dintotdeauna mi-am dorit să-l am. Când îl chem pe nume, în gând, să simt cum mă mişcă domol, din seară în noapte.
Mă învelesc în şal. Îl presimt pe Septembre între ureche şi umăr. Acum e doar o umbră răsfirată în mirosul de levănţică. Septembre îmi scrie în păr.
Cu/vântul:

Şi aşa sunt acum, fără să fi făcut nimic altceva, am stat până la unu şi jumătate noaptea, aplecat asupra scrisorii, am privit-o, şi prin ea şi pe tine. Uneori, nu în vis, am această reprezentare: faţa ta e acoperită de păr, eu reuşesc să-ţi despart părul şi să-l împing la dreapta şi la stânga, apare atunci chipul tău, călătoresc atunci cu degetul pe fruntea ta şi pe tâmple, iar acum îţi ţin faţa între mâinile mele.
(Kafka, Scrisori pentru Milena)

Noaptea asta mă duce la tine. Cu obrajii, ochii şi gura.

Ludovico Einaudi, Resta Con Me

(s)clipiri

2011-08-26T21:56:00.017+03:00

şi-mi caut cheia-n traistă cheie care întârzie să apară cheie care cred că se lasă curtată de beţişoarele roluite manual cu uleiuri naturale beţişoare bărbate le cheamă Musk pe toate
şi-o aştept puţin că-i fată şi-i place să audă cuvinte aromate şi-mi pun mâna care miroase un pic a tutun la gură ca să nu-i zic nimic şi-n cele din urmă o găsesc şi intru-n casă iar pe masă găsesc un bilet pe care scrie ştii cât de mult te iubesc şi sper că eşti ochei şi mă aşez pe jos aşa cum sunt de încălţată şi prăfuită şi cu eşarfa răsucită şi mă gândesc profund că nu ştiu prea multe dacă iau în calcul ce-am mai aflat că numărul pi e mai mult decât 3,14 că toate cărţile lui Haruki îmi provoacă nedumeriri pentru că-mi vine de multe ori când le citesc să zic pe bune? că ţin ţigara ca pe o chestie ţeapănă când de fapt când fumez aş putea să baletez cu mâinile prin aerul umed al buzelor pe bune? că sunt femeie am 56 de kile 1.70 părul lung şi gleznele subţiri că datele astea se trec de regulă în paşaport pe bune? cică doar alea cu cifre şi că eu nu am paşaport dar din moment ce ştiu astea e ca şi cum aş avea şi acu uite că mai ştiu că de-acolo de sus cineva a coborât şi mă iubeşte la fel de mult de când m-a născut mă şi mir cum de nu s-a mai plictisit şi asta mă face să fiu foarte ochei să am chiar câteva chei şi mai multe diamante
aproape
sub pleoape

Circadian Eyes, And We Carved Our Names Into the Trees
piesa asta se vede parcă cel mai bine, pe la minutul 2:19

De-a tot

2011-08-23T16:05:00.012+03:00

[

- I just want to be your everything
- Dar de ce-mi vorbeşti englezeşte? Oricum înţeleg.

- Ia-mă în braţe.
Ne-am îmbrăţişat pe canapea. O canapea antică, cumpărată de la un magazin de mâna a doua şi folosită de multe generaţii. Dacă-ţi apropiai faţa de ea, simţeai cum mirosea a istorie. Parfumul trupului ei se amesteca cu mirosul canapelei, dulce şi plăcut ca o amintire îndepărtată. I-am mângâiat părul şi i-am atins urechea cu buzele. Am simţit lumea fremătând uşor. O lume mică, foarte mică, în care timpul se scurgea liniştit ca o adiere.
I-am desfăcut nasturii de la cămaşă şi, cu palma lipită de sânul ei am rămas s-o privesc.
- Mă simt vie, a spus ea. Corpul meu, toată fiinţa mea.
- Sunt martor, i-am răspuns.
(Murakami, În căutarea oii fantastice)

Eu ţi-aş vorbi în şoaptă, chiar dacă am fi doar noi doi în odaie.
Ne-ar putea auzi oricând. Timpul

]

The Best Pessimist,
I Just Want to Be Your Everything

Share a status message

2011-08-21T23:55:00.008+03:00

Zvârluga appears to be offline and will receive your messages after signing in.

The Best Pessimist, Walking with Happiness

Life in Slow Motion

2011-08-21T00:15:00.011+03:00

Privind videoclipul piesei ăsteia superbe a celor de la Circadian Eyes, mă gândesc la cuvinte ca balonzaid şi pardesiu. Chiar acum mi-am deschis şifonierul şi mi-am verificat pardesiul meu, negru reiat. L-am luat pe mine, peste rochia de casă, mi-am încheiat nasturii şi mi-am petrecut cordonul care nu pleacă fără mine. Am ieşit puţin în balcon. În noaptea răcoroasă, eu şi greierii. Dacă greierii ar purta balonzaid, cred că i-ar stânjeni la cântat.

Ce bine ar fi să-ţi poţi verifica sentimentele ca pe nişte cuvinte pe care le-ai tăcut.
Să le scoţi dintr-o cămăruţă, să le scuturi de praf, să le iei pe tine, să te probezi în ele, să vezi cum îţi mai vin.

- Ce faci?, m-a întrebat M., la telefon.
Când mă sună, ea mai şi fumează. Nu se poate lăsa. Şi eu mă gândesc la ce strategii să-i propun, că mi se pare mult un pachet pe zi şi cum să i le strecor, fără să-şi dea seama. Simt fumul ăla din ţigarea ei pe care uneori o mai lasă aprinsă în scrumieră şi eu urmăresc fumul şi de fiecare dată îmi vine să-i fotografiez lentoarea, dar trebuie să-mi iau aparat.
- Sunt în perioada aia sedofarma: post-rock, ambient, shoegaze, îi răspund.
- Bine, îmi zice. Te mai sun eu. Dar mai bine sună-mă tu, n-aş vrea să te deranjez.
Îmi place cum devine şi mai importantă muzica pe care eu o ascult.

Vreau să văd două filme pe care le şi am. Biutiful şi desenele animate Corpse Bride.

Recitesc Murakami. Sunt iar În căutarea oii fantastice.
Încă nu-mi dau seama dacă un asemenea stil de viaţă chiar mi se potriveşte. Nu ştiu dacă nestatornicia e o trăsătură universală. Am citit undeva că, pentru o viaţă de aventurier, trebuie să ai un temperament fie religios, fie artistic, fie spiritual. Altfel nu poţi pribegi la nesfârşit. Şi, totuşi, nu cred că mă încadrez în niciuna dintre cele 3 categorii. (Mă rog, dacă e să aleg neapărat… ba nu, lasă.)

De fapt, tot ce voiam să spun este că mă bucur mult că vine toamna mea. Atât de mult, încât sunt încă în pardesiu şi mă gândesc de unde aş putea împrumuta nişte castane coapte, puţină ceaţă şi mult miros de crizanteme.

Circadian Eyes, Life in Slow Motion

(alman)ahuri

2011-08-20T14:51:00.026+03:00

Când eram eu prin clasa a opta, cred, maică-mea păstra într-un sertar de-al ei, lângă o fustă cadrilată, o geantă din catifea neagră cu mărgele cusute şi o sticluţă de parfum goală Mary Gilbert (pe care nu se vedea dacă Mary era îmbrăcată, doar numele ei), mai multe almanahuri cu actori.

Din ele am tăiat şi eu, cu sârguinţă, adică, pe alese, cum ar fi fost pe atunci: o Greta Garbo care aşa va rămâne forever: o, Greta Garbo! şi mi-am pus câteva poze, în oracolul meu, făcut dintr-un caiet studenţesc de matematică, îmbrăcat în nişte coperţi albastre cu etichetă dreptunghiulară, din care scosesem hârtiuţa pe care scria istorie şi pusesem una pe care scria oracol.

Îmi amintesc o poză cu Clark Gable când îşi apropie el mult mult faţa de Vivien Leigh, în Pe aripile vântului, parcă se şi-ntâmplă pe bune. Ei, eu decupasem poza asta şi mi-o lipisem în caietul meu, iar deasupra celor doi scrisesem cu o cariocă roşie, la întrebarea cu numărul 7:
Când v-aţi sărutat prima dată? V-a plăcut?
Acum cred că aş fi putut întreba şi Unde?, iar cei mai mulţi cred că ar răspunde în aer.

Dacă ar fi fost să răspund şi eu atunci, m-aş fi comportat ca o amatoare. N-aş fi scris nimic. M-aş fi gândit că poate întrebarea se referă la cei din poză.

PS:
Ce voiam să vă mai zic, e că există o trupă care se pretinde amatoare. Când o asculţi, tinzi să crezi cu totul altceva.
Amatorski, Come Home

Aviz: a vis

2011-08-19T02:31:00.014+03:00

***
E cel mai frumos din lună să-ţi fie somn de cineva

*Slow Dancing Society,
The Warm Familiar Smell of September

**Hammock,
I Can Almost See You

***Mogwai,
Take Me Somewhere Nice

Shitfuckingserios: norway.today

2011-08-17T20:42:00.019+03:00

Replica din titlu nu-mi aparţine, remarc însă un cuvânt care nu mi se pare eligibil: serios. Eligibil pentru viaţă, în general. Şi în particular.

E miercuri, e noapte şi vreau să vă spun că am terminat de citit o piesă superbă. O piesă de teatru, probabil că se poate şi cânta.
Se numeşte norway.today. de Igor Bauersima.
După ce am terminat-o, mi-a venit să zic: Hai naibilui să ne sinucidem trăind. De fapt, am şi zis.
Nu mai vreau să vă mai zic altceva. E acolo şi un eseu despre, bine scris. Eu am citit puţin din el, restul după ce am citit piesa, că nu prea-mi place să citesc mult despre un text, înainte de a citi eu, textul.
Piesa împricinată o găsiţi aici:
norway.today
O descărcaţi frumos, eu nu m-am oprit până n-am terminat-o. Mi-ar plăcea s-o văd jucată. Că s-a şi jucat în Bucureşti.
Oricum. Este superbă. Am mai zis? Bine. Aşa şi este.

În ea apare şi piesa asta pe care o ascult tot pentru prima dată.
The Kingsmen, Death of an Angel. Asta chiar se cântă. Şi se aude mişto.

La mine e o noapte frumoasă cu premiere de premiat.
Ceea ce vă doresc şi vouă.

Şi-atunci m-am condamnat la muzicuţă

2011-08-16T23:25:00.008+03:00

Tăcerile din piept, Alexandru Andrieş

Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.

Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...

Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...

Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.

N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.

Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...

vedere

2011-08-13T21:40:00.006+03:00

Ştiu unde se duce vara

Cu drag,
Zvârluga

Belle and Sebastian, I Know Where the Summer Goes

(in)vocaţia înţelegerii

2011-08-06T14:59:00.009+03:00

Confesivul. Nevoia de a te asculta/a fi ascultat.

*
Vineri, 27 iunie
Sunt ceea ce mi se întâmplă?
(Note, stări, zile - Andrei Pleşu)

Timpul poate fi dulce sau_şi amar.
Poate conţine posibile urme de grâu şi varietăţi similare de nuci,
scrie pe ambalajul ciocolatei.
Urmele tale te conţin.
Oricum timpul te înghite.

Câteodată,
cum ar fi acum,
îmi vine să-mi iau rochia mea vintage, cea crem. Şi mănuşile din macrameu pe care bunică-mea le-a lucrat pentru maică-mea. Mi-aş pune o pălărie cu boruri dantelate de culoarea untului. Poate cu voaletă, nu ştiu. Aş fuma o ţigaretă lungă dintr-un portţigaret chihlimbariu inscripţionat cu iniţialele tale. Pentru că portţigaretul ar fi furat de la tine. Ca şi butonii cămăşii, pentru că dintotdeauna mi-am dorit să aprind o cămaşă din buton. Aş sta picior peste picior, desculţă lângă pantofii mei cu tocuri înalte şi aş privi poate prin voaletă, văzduhul de fum al camerei.
Însă tot ce ştiu, este că voi asculta Queen, These Are the Days of Our Lives.
Şi voi înţelege.

Shake the Disease

2011-08-05T09:45:00.015+03:00

Nu-mi mai amintesc momentul în care m-am îmbolnăvit.
Însă îmi aduc aminte că eram la o aniversară, prin liceu când o tipă a început să ţipe din seninul nopţii: Riceard taci mi!
Evident, mai toţi ne-am uitat spre uşă, vorba ceea: Aşteptându-l pe Riceard. Să vină o dată şi să o atingă de două sau, na, de mai multe ori.

Boala mea a devenit cronică. Am văzut videoclipuri, am ascultat casete, cd-uri, dvd-uri. Am dansat până n-am mai putut să respir. Am luat toată discografia. Degeaba. Nu mi-a trecut câtuşi de puţin.
Acum m-am consolat. Cică nu are leac. Ce bine. Măcar ştiu cum se numeşte.
Depeche Mode

Şi-aşa-mi vine să tomnesc

2011-08-04T21:47:00.017+03:00

**
Dintr-o altă mustărie:
într-o toamnă arămie pe la nuci şi busuioc parfumată în păr, am avut privilegiul să zdrobesc absolut neîndurătoare, cu tălpile mele goale, mai mulţi struguri întinşi pe nişte saci alunecoşi, reuşind fără să vreau, să alunec toată acolo;
prin iarnă, când s-a gustat vinul respectiv, s-a confirmat că vinul ăla era cu buchet din mine, iar eu, obraznică şi înfumurată ca o floare din colţul mesei, am strigat:
S-o credeţi voi că mă puteţi bea pe mine, de tot!

*
Gânduri în faguri, cearcăne poleite.
Plouă cătinel cum îmi place mie. Toamna tresare mieriu în somn.
Pe tâmple îmi foşnesc vise învelite în staniol.

***
Pelerină până la gleznele nopţii: Irfan, Hagia Sophia

Impressions du Matin / Lost in Translation

2011-08-03T08:18:00.018+03:00

Se crapă zănatic de dimineaţă. Noaptea s-a pârguit ca un pepene.
Şi vorba cântecului*, my Japanese is better.

Air, Alone in Kyoto

*

cel mai aproape

2011-08-01T22:03:00.013+03:00

Fata aceea frumoasă nu ştia cât e ceasul, se grăbea, a spus: „Noroc”, eu am zâmbit, ea a grăbit pasul, cu fusta înfoindu-se în timp ce alerga, uneori îmi aud oasele trosnind sub greutatea tuturor vieţilor pe care nu le trăiesc.
N-am vorbit despre ceva anume, dar m-am simţit ca şi când am fi vorbit despre cele mai importante lucruri.
I-am povestit despre sculpturile mele, ea a spus: „Sunt sigură că vei fi un mare artist”. „Cum poţi fi sigură?” „Pur şi simplu”. I-am spus că eram deja un mare artist, pentru că eram atât de nesigur, ea a spus: „Voiam să zic celebru”, i-am spus că nu asta conta pentru mine, m-a întrebat ce conta pentru mine, i-am spus c-o făceam doar de dragul de-a o face, ea a râs şi a spus: „Nu te înţelegi pe tine însuţi”, eu am spus: „Ba bineînţeles că mă înţeleg”, ea a spus: „Bineînţeles”, eu am spus: „Chiar aşa”! Ea a spus: „Nu-i nimic în neregulă dacă nu te înţelegi pe tine însuţi”, vedea prin cochilie până în miezul meu, „Îţi place muzica?”

((J. S. Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape)

The Cure, Close to Me

The Cure, Lovesong

Peisajul de la miezul nopţii

2011-08-01T00:33:00.008+03:00

Numai a-ha ceva am în playlist.
Televizorul e închis, soarele străluceşte în iarba verde de acasă.
Splendoare în sommmmmn.

a-ha, The Sun Always Shines on Tv

Unde se arată ce nu se vede

2011-07-31T13:45:00.017+03:00

Eram cu M. când ne-am oprit să privim portretele făcute de domnul cu păr alburiu, barbă alburie, aer bonom, alburiu şi el.
Portrete în creion, făcute în 10 minute. Mi se părea fascinant să reuşeşti în 10 minute, să umpli conturul cuiva.
- Veniţi şi mâine?, l-am întrebat.
- Ştiu doar că acum sunt aici, mi-a răspuns. Nu ştiu ce să vă zic despre mâine.
Mi-a plăcut gândul că-l puteam găsi acolo, fără să-l aştept.
În general, nu prea mă aştept să găsesc cine ştie ce.
Când ai aşteptări, ţi se poate întâmpla cum am păţit eu. Într-o zi mi-am cumpărat un fruct de care nu mai mâncasem până atunci. Era cât o portocală, dar mult mai mare. Când i-am desfăcut toată coaja, am găsit doar un miez uscat pe care l-am şi aruncat la coş.

A doua zi m-am întors cu M. şi cu F. M. voia să-i facă portretul lui F.
Pe domn îl chema Alexandru. M-am aşezat pe bancă, lângă soţia lui. M. a început să se joace cu Meda, căţeaua lor, iar F. s-a aşezat pe scaun, la portret.
- Pe mine mă cheamă Speranţa, mi-a spus femeia. Soţului meu îi zic Titi, deşi îl cheamă Alexandru. Nici nu ştiu de ce i-am zis aşa, dar acum n-aş mai putea să-i zic altfel.
Mă gândeam că şi mie îmi zic oamenii în multe feluri. Eu cred că oricare ţi-ar fi numele, când simţi că eşti chemat, îţi vine să răspunzi.

Priveam portretele expuse şi mi-a plăcut foarte mult unul în care erau un bărbat şi o femeie. Adică, pe aceeaşi foaie.
M-am gândit că poate ar fi frumos să fiu şi eu cu un bărbat, pe aceeaşi foaie. Cum ar fi să avem foaia noastră. Pe lângă noi ar mai rămâne destul loc. E bine să fie spaţiu, să ne mişcăm în voie. Altfel, ne-am simţi ca şi cum am îmbrăca o haină care ne strânge şi de care abia aşteptăm să scăpăm.

Speranţa mi-a povestit că mai demult, un cuplu i-a cerut soţului ei să-i deseneze pe amândoi într-un singur chip. Acelaşi.
- A ieşit ceva destul de ciudat, mi-a spus ea.
- Normal, i-am zis eu. Astea nu prea se văd.

În timp ce noi vorbeam, a venit un bărbat şi a rugat-o să-i ia tensiunea. Speranţa mai făcea şi asta. Eu am zâmbit. Mă gândeam că din moment ce măsura bătăile inimii, nici n-ar fi putut s-o cheme altfel.
După ce bărbatul a plecat, Speranţa s-a aşezat lângă mine.
- 12 cu 7. Aveţi tensiune de aviator, să ştiţi, i-am zis.
- Ştiu, mi-a răspuns el. Chiar sunt aviator. Lucrez la Tarom.

PS:
Cam aşa. A-ha. Take on Me

Coming back to light

2011-07-25T00:28:00.006+03:00

Nu mi-a fost întuneric de la început.

Aveam vreo 5 ani şi eram o fetiţă cu breton, codiţe şi zâmbet rotunjit până-n ochi, dar cam slabă, pentru că nu prea aveam poftă de mâncare. Degeaba luam untură de peşte şi cavit. Cum n-am luat niciodată bătaie şi nu prea am fost certată, maică-mea m-a anunţat că e supărată pe mine şi, dacă nu mănânc, nu-mi mai vorbeşte 3 zile. Mi s-a părut foarte nedrept, aşa că
m-am hotărât să plec de acasă, fără să ştiu încotro voi apuca.
Mi-am scos de sub pat, ghiozdănelul meu albastru, mi-am pus în el câteva perechi de chiloţi, un măr galben învelit într-un şerveţel alb, câteva creioane colorate şi un carneţel, numărătoarea cu păsările cu inimi roşii şi galbene, beţişoarele cele mai valoroase de marocco şi o şosetă de-a Herminei, păpuşa mea de Arădeanca, explicându-i că n-o pot lua şi pe ea.
Mi-am închis uşa camerei, mi-am luat bagajul şi am anunţat-o pe maică-mea, grav, ridicându-mă pe vârfurile opincuţelor cu floricică: vezi că eu plec.
Ea mi-a zis: bine. Cu o voce liniştită, plină de bunătate, aşa cum numai cineva care iubeşte mult, poate înţelege bine. Poate şi pentru că îi mai spusesem aşa, de vreo câteva ori, când plecasem revoltată doar până-n bucătărie, străbătând holul lung, împiedicându-mă în papucii ei ca într-o cursă cu obstacole, al imensului apartament în care locuiam atunci, la etajul 9 al unui bloc turn. De data asta intenţionam s-o surprind. Am deschis uşa de la intrare şi exact când mă pregăteam să ies, s-a întrerupt lumina. Am aşteptat o jumătate de oră în faţa uşii. N-am îndrăznit să cobor cele 9 etaje prin întuneric, lipsită şi de scânteia pe care învăţasem s-o fac frecându-mi palma de balustradă, în după-amiezile reci de iarnă când se mai lua curentul şi mă prindea pe scări.

Mult mai târziu, nu mai ştiu exact când m-am pomenit însoţindu-mă cu noaptea. Mă trezeam din pat, să mă încredinţez că-i cu mine. Uneori făceam ceai pentru amândouă, eu îi scriam despre mine şi apoi îi citeam. Alteori îi povesteam despre cărţile citite şi-i exemplificam cu câteva citate pe care apucasem să le trec entuziasmată pe vreun colţ de hârtie. Îmi plăcea cum mă asculta liniştea ei la fel de adâncă şi albastră în orice anotimp. Îmi plăcea să deschid un pic fereastra şi să-i simt respiraţia, ascultându-i visele, împletindu-mi-le în păr, poveştile se năşteau, creşteau în şuviţe asimetrice şi colorate mereu altfel. Câteodată o serveam cu un pahar de vin pe care-l alegeam eu, gustându-i buchetul parfumat şi-i puneam muzica mea, spunându-i că eu nu pot trăi fără muzică. Şi ea îmi dădea dreptate. Eu începeam să dansez uşor cu ochii mijiţi şi obrajii calzi, luându-mă după paşii moi ai gândurilor mele împleticite. Luna se uita la mine şi eu mă uitam în lunile care-mi petreceau privirile.
Cred că noaptea m-a(m) învăţat să mă ascult.

Tot ce pot spune acum, e că lumina a fost mereu acolo. Înăuntru.

PS:
Pink Floyd, Coming Back to Life

De/vii: bătăi de inimă

2011-07-19T23:37:00.017+03:00

Când ascult piesa asta, partea mea stângă îşi cam face de cămăruţele alea, într-un fel în care îl ispiteşte pe Omul de tinichea.
Şi, pentru că pantofii lui Dorothy s-au aşezat cuminţi şi mă aşteaptă undeva lângă curcubeul din cretă colorată, îmi iau niţică vacanţă de (b)log in, deci (b)log out. Vă mai spun doar două chestii. Astea.

1. Uneori aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni senini, liniştiţi şi sinceri cu ei care au ales ce şi-au dorit şi care pot alege oricând şi-o doresc. M-aş uita la ei ca la un monitor imens cu diagonală de cer albastru. Aş da dublu click pe unul dintre cele mai frumoase cuvinte.
2. Apropo, licuricii te ard când se izbesc de tine? (zic şi eu ca Van din Ardoarea lui Nabokov, promiţându-mi că, dacă vreun licurici se va izbi de mine, îl voi culege delicat şi-i voi fi alături până când scânteia mea şi luminiţa lui)

Şi gata. Să ne recitim cu bine.
Ah, tocmai scăpasem. Tot mai.
The Knife - Heartbeats, Live

Ard ere re

2011-07-18T00:53:00.011+03:00

Azi am fumat prima dată.

Ploua mocăneşte pe unde o mai fi ars-o şi baciul ungurean. Cu ăl vrâncean.
Am deschis geamul balconului. Începuse vântul. Rochia de casă mi-a alunecat de pe umărul stâng. Părul mi-era ciufulit fără margini. Rotunde castanii. Se prea poate să fi arătat răvăşită, pentru că un vecin de la balconul alăturat, s-a aplecat periculos de mult în afara lui şi mi-a strigat: Heeei, eşti ok?

I-am fluturat graţios din mâna stângă atât fără eşarfă cât şi fără inel cum am văzut eu că fac actorii la teatru ceva gen acu nu pot vorbi nu pot auzi nu pot privi. Acu fumez nu vezi? Am mijit ochii şi mi-am aprins la adăpostul degetului bandajat, o gitană. Cu părul de abanos buzele de şerpoaică şi ochii de tăciune şi-a înfoiat fustele roşii. Giacar giacardea gealino mura giamura mura. Ce mişto.

Azi m-am gândit la tine.

N-am mai reuşit să-mi amintesc nimic.
Nici măcar mirosul tău nici măcar semnul ăla de pe buze pe care ni l-au pus îngerii ca să uităm tot ce-am văzut înainte de a ne naşte şi pe care ţi l-am atins eu cu gura mea ca să-ţi iau amprenta tăcerii nici măcar un cuvânt din piele nici măcar o geană ereditară.

Azi m-am tras în piept cu neruşinare.

PS:
Phoenix, Mica Ţiganiadă
Cargo, Doi paşi în urma ta

Suicidare de seamă

2011-07-16T15:38:00.024+03:00

Îmi plac de mor:

~cantalupul rece, o zeamă de tăceri înmiresmate pe bărbie

~parfumul Happy Heart de la Clinique, pentru că fericirea miroase a zambile de apă şi mandarină şi cel mai mult a imină cum ziceam eu când eram mică (mai ştiţi imineii lui Muc cel Mic?, din imină mi-am amintit de ei şi de calif)

~zmeiele de hârtie, pentru că, dacă te iei după ele, zbori în scris

~cuvintele astea ale lui Arghezi, Magica Ludica, zic eu:
Toată viaţa am avut idealul să fac o fabrică de jucării şi lipsindu-mi instalaţiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin şi mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date...

~Ensemble, c’est tout (2007), pentru buna şi calda Camille (Audrey Tautou, daa), bâlbâitul Philibert descins dintr-o familie cu blazon şi revoltatul pe lume şi pe el însuşi, Franck (Guillaume Canet, prima dată m-am îndrăgostit de el când l-am văzut în Love Me if You Dare, acu nu mai număr)

~Octavian Paler, pentru că mă ia şi pe mine cu tot cu mar adentro, în bagajul său: Căci există călătorii care nu se termină niciodată (Caminante)

~Leonard Cohen, Love Itself, pentru că intră pe fereastră şi mă deschide cu emoţii întârziate în dimineţi de sâmbătă

Anin soare

2011-07-13T13:13:00.007+03:00

*
Am cules câteva corcoduşe galbene şi le-am mâncat acolo, lângă pom după ce le-am şters pe tricou. Deşi coapte, gustul lor acrişor mi-a strâns puţin stomacul. De parcă m-aş fi îndrăgostit. Chiar aşa e. Şi după-aia vine dulceaţă. Compot. Cum pot. Mai pot.

*
Într-o vară veche, stăteam cu ceilalţi puşti pe trotuarul din faţa blocului şi spărgeam de zor, sâmburi de caise. Făcusem nişte schimburi avantajoase de timbre, în sensul că îmi completasem seria trandafirilor Posta Romana 1970, cu nume nemaipomenite, din altă limbă: Iceberg, Wiener Charme, Sibelius, Orange Delbard, Pink Lustre, Piccadilly. Eram foarte mulţumită de achiziţie. Vecinul meu de palier, mai mare cu 2 ani decât mine, s-a oferit să-mi spargă el sâmburii, ca să nu mă lovesc la mâini, cu piatra. N-aş vrea să te mai răneşti, mi-a zis el. Şi aşa ai genunchii juliţi. Lasă-mă pe mine. Eu sunt mai mare.
Mă gândesc acum că, parcă de prea multe ori, oamenii se lasă să fie răniţi. Din păcate, miezul pentru care o fac, se dovedeşte a fi amar.

*
În soarele surâsului, liniştea mi se pârguieşte blând pe tâmple.

Memoria poetică

2011-07-12T15:27:00.013+03:00

Se pare că există în creier, o zonă anume, cu totul aparte, ce ar putea fi denumită „memoria poetică” şi care înregistrează tot ceea ce ne-a încântat, ne-a emoţionat, tot ceea ce conferă frumuseţe vieţii noastre. (Kundera)

Gustul găluştelor cu prune şi pesmet făcute de buna mea. Aş fi înghiţit bucuroasă orice dojană, numai să mă lase să le mănânc înainte de masă şi de orice altceva. Al colţunaşilor cu vişine pe care-i dădeam gata din orice colţ i-aş fi început.

Mirosul după ploaie. Parfumuri rotitoare. Mă leagă la ochi, ca să le găsesc după nas.

Cerul albastru al Braşovului. Nicicând n-am mai văzut un aşa albastru. Mi-a urcat în gând, cuvintele lui Joyce: What’s up? / The sky is up!

Oamenii din viaţa mea. Care au trecut în felurile lor unice prin mine. Mi-au gustat cuvintele, mi-au mirosit umbra, mi-au pipăit zâmbetul, mi-au auzit tăcerea, mi-au atins urmele, mi-au intrat în piele, m-au privit uitându-se în mine, mi-au însoţit bucăţi din suflet.
Mi-au rămas întregi.

Ce-mi spun simţurile, scrie sus. Cu presimţirea versurilor.

Pe-un pisc.
Sus. Numai noi doi.
Aşa: când sunt cu tine
mă simt nespus de aproape
de cer.
Aşa de aproape,
de-mi pare că de ţi-aş striga
în zare - numele -
i-aş auzi ecoul
răsfrânt de bolta cerului.
Numai noi doi.
Sus. (Lucian Blaga)

PS:
OMD, Souvenir

Şi la sfârşit, aş vrea să încep

2011-07-10T22:40:00.014+03:00

Tocmai am revăzut Before Sunset.
Cuvintele celor doi ajung(reuşesc) să susţină(ţină sus) viaţa.
O ţesătură uimitoare ca şi cum ai păşi cu picioarele goale pe un covor moale şi plăcut, nu-ţi dai seama când ţi se afundă picioarele, apoi eşti şi tu, parte din covor. Împletit printre cuvinte.
Desigur, la timp, Nina Simone, Just in Time.

PS:
(când o să mă fac mai mare, o să mă duc în Paris, aşa, ca să nu uit. :))

poftă de viaţă

2011-07-10T15:16:00.012+03:00

[Mestecam ultimele minute ale serii. În dreptul felinarului, umbra mi se aprinse. Din spatele meu noaptea se rostogoli înghiţindu-mă cu totul când cineva mă cuprinse cu braţele. Textul ăsta.]

poftă de viaţă - Poiematike

am o foame enormă
care urcă din necunoscute intestine
şi-mi ajunge printre dinţii ruginiţi,
de acolo se urlă-n cer.
şi l-aş mânca,
l-aş înghiţi cu tot cu păsări,
cu tot cu ploi, cu tot cu nori,
cu totul.

am o foame atât de sălbatică.
aş înghiţi pământul şi casele
şi strada cu felinare cu tot,
cu tot cu lumini,
cu totul.

dar aştept,
foamea creşte şi cerul nu va fi de ajuns,
pământul va fi prea mic, nimic
nu-mi va fi destul.

când vei trece pe aici
voi sări din acest gang
ca un câine turbat
din întuneric fără să latre.
îţi voi săruta umbra
pe care o răsfiri neglijentă,
în spatele tău pe trotuar.
o să mă satur, o să dorm
zâmbind.

PS:
Of the Wand and the Moon, In the Colours of Night

Pentru Poiematike:
după ce ajungi la o margine a nopţii gotice în castelul gotic din codrul gotic,
mai vino şi pe-aici şi mai de/scrie :)

In vino veritas

2011-07-09T02:50:00.013+03:00

Aş putea să vă zic despre tipul ăsta, Miles şi viaţa lui minunată.
Un bărbat care n-a cunoscut niciodată depresia. De când se ştie, a fost optimist. Obişnuieşte să-i ducă flori mamei lui pe care o şi ajută cu banii. Se înnebuneşte după Merlot. A scris un roman de succes, o carte deosebită care dă bine pe piaţă, după cum spune editorul care urmează să-l publice. Este foarte iubit de soţia sa, Victoria pe care la rândul său o iubeşte la fel de mult şi cu care o să aibă un copil.

Şi despre bunul său prieten, Jack. Jack s-a hotărât să se însoare cu Christine, pentru că e sigur că asta îşi doreşte. Şi recunoaşte cu mândrie, în faţa lui Miles, că el fără Christine nu e nimic. Jack spune nu sexului cu orice altă femeie care îi iese în cale, oricât de ademenitoare, sălbatică şi altfel ar fi ea. Pentru că Jack o vrea doar pe Christine. Viitoarea lui soţie. Până atunci, Jack păstrează cu sfinţenie, verighetele pe care şi le-a dorit ea, căutate şi comandate de el, scumpe inele gravate cu delfini şi numele lor în sanscrită...

Aş putea să vă torn o grămadă de gogoşi dintr-astea.
Dacă nu mi-aş fi turnat vin.

vis de vis-à-vis

2011-07-08T06:54:00.006+03:00

Azi-noapte mi-a murit telefonul. Din senin. Dacă mă sun pe el, de pe fix, se aude sunând în receptor, dar el nu primeşte şi nici nu dă vreun semn de viaţă. Nu merg tastele, nu se aprinde displayul. Nimic.

Când eram eu mult mai mică de-atât, când îmi plăcea ceva, îmi luam câte două. Deci, două cărţi cu Talismanul de safir, două jocuri de Marocco, două numărători cu păsări galbene cu inimi roşii, două pelerine albastre cu ciucurei albi. Şi aşa. În caz că se strică, să am de rezervă, îmi spuneam.

Aştept să-mi vină rândul. Ajung în faţa ghişeului. Şi zic:
- Aş dori şi eu două vieţi.
- De ce? Nu v-ajunge una?
- Păi, dacă se strică?
- Următorul, zice, n-avem timp de pierdut.

Ar trebui să fiu necăjită, cred. Şi traversez neatent. La cum conduc ăştia maşinile…
Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, mi-ar fi zis bunică-mea. Îmi pipăi fruntea şi apoi mă uit pe degete. Pe degetul arătător scrie: uşă. O deschid şi intru. Mă aşez într-un hamac. E linişte.
Zâmbesc. Dintr-astea am câte vreau, îmi zic. Tot timpul.

Cu cât ne gândeam, cu atât dispăream

2011-07-07T11:11:00.019+03:00

[Un text pentru când plec.
Când gândesc, devin. Vin dintr-o parte şi plec în altele. Înaltele călătorii evanescente. Ca un fum într-o sticlă, evanescenţa se adună în casa care i-a fost dată melcului. Să şi-o poarte. Mereu în cap.
Deasupra, pun textul în bagaj, învelindu-l în eşarfa cu fluturi care-mi leagă părul, ca să-i fie freamăt parfumat, aşa cum m-a legănat el pe puntea corabiei, într-o noapte adâncită în cearcăn când marea pleoapelor mele foşnea aproape de lună.]

Cu cât ne gândeam, cu atât dispăream - ora25

Flacăra zvâcnea ca o pasăre din brichetă, vinul aştepta ca un mort în pahar, dintr-un plic se revărsau şenile, am decis să le citim mai târziu. m-am întors spre mine, întrebător, dar la momentul când începuse să se arate un răspuns, deja priveam în altă parte, largul se înnora la noi. furtuna se înghiţea singură în depărtare, ascunzându-şi regurgitările la distanţă mare de vapor. părul mi se prindea în elicea navală, algele abandonau, cineva picura în apă esenţe de migdale şi de rom. m-am uitat spre tine, în loc de batistă fluturai un fum de ţigară, pasagerii se scufundau sub lestul de scrum, le arătam culoarul şi rămâneam să mă uit spre vizor, sirena cu bucle de aur recicla chiştoace şi peturi, voinţa îmi creştea mai lungă ca viaţa, din căluţii de mare curgeau monezi cu dorinţe, zornăitor. duios, pescăruşii debarasau. o punte pentru un singur picior. mirosul de gaz din lampă. nu făcea nimic. ne uitam la el ca la un martor, întrebându-ne ăsta de partea cui o mai fi fiind. al cui e micul contorsionist? am ridicat amândoi stilourile de pe masă şi ne-am repezit.
tu te încăpăţânai să scrii pe teancuri de ziare parfumate, times, daily, today, mirror, eu pe un catastif de salvare, scriam şi ne aruncam priviri iuţi de parcă ne-mproşcam portrete, deşi nimic nu ne era mai dăunător; eu coboram în cerneală, tu coborai în copaci, stafiile se aruncau peste bord. apoi tăceam privind cum se răsfiră soarele pe solzii mici ai unor peşti pe care aveam să-i luăm cu noi la plecare. delfinii cărau temătorii la mal, în minţi ni se parcau furgonete, din cer curgeau şuvoaie de cafele, le dădeam la o parte ca pe perdele şi adormeam în culisele lor.

PS:
O piesă pe care tot la ora am auzit-o şi după care m-am căutat de vreo câteva ori pe unde ştiam eu că mă pusesem să ascult.
Ada Milea - Melodia lui Eden, bărbatul invizibil dorit de toate femeile marilor metropole

http://www.bestmusic.ro/ada-milea/muzica-ada-milea/Melodia-lui-Eden-barbatul-invizibil-dorit-de-toate-femeile-marilor-me+353636.html

Buzunarul hoţoaicei - intro

2011-07-07T10:28:00.007+03:00

Dragii mei,

iată ce-mi veni în această dimineaţă de vară. De ducă. Ducă din luncă, da. Da de unde. Un gând. Ăsta e nou, ouuuou.

Cum sunt mare consumatoare de cofeturi pretextuale cu înscrisuri în conţinut felurit colorate şi aromitoare care mai de care, inaugurez şi observaţi că vine de la gură, aşa, acum închideţi, vă rog, că încă n-am pus masa, o rubricuţă care se cheamă Buzunarul hoţoaicei. Aici va apărea din gând în când, câte un text de-al vostru care în mine a provocat ceva cum n-a mai fost (ce o să încerc să spun) şi a rămas.

Eu vin cu muzica, pentru că pereţii buzunarului meu sunt acustici.

Foarte mulţumirile mele endorfinate glasează spre marii meşteri cofetari în ritmuri de alămuri mierii.

Cineva însiropat în rom şi tăvălit în miez de nucă, mă face să zâmbesc cu gura plină.
Un fursec numit furăcioaso.

(un pic de-acasă

2011-07-06T10:27:00.012+03:00

Trecând pe lângă iederă, pe lângă iarbă, pe lângă brăduţ, m-am aflat în sfârşit în faţa uşii de la intrare, am nimerit gaura cheii, am nimerit butonul de lumină, m-am strecurat pe lângă uşile cu geamlâc, pe lângă dulapurile lustruite şi plantele decorative şi mi-am descuiat cămăruţa mea, acest cămin mic şi iluzoriu, unde mă aşteptau şezlongul şi soba, călimara cu cerneală şi cutia cu instrumentele de pictat, Novalis şi Dostoievski, aşa cum pe ceilalţi, pe oamenii adevăraţi, îi aşteaptă când vin acasă, mama sau nevasta, copiii, servitoarele, câinii, pisicile.

... oricine îşi poate imagina că viaţa lui Harry nu era tocmai plăcută şi fericită. Dar nu trebuie să se înţeleagă nici că era pe măsură de nefericit (cu toate că el însuşi avea de fapt, această impresie, de altfel ca orice alt om care consideră că nu există suferinţe mai mari decât ale sale). Despre nimeni n-ar trebui să se afirme aşa ceva. După cum nici cel ce nu are un lup într-însul nu trebuie să fie neapărat fericit. Iar până şi în cea mai nefericită viaţă există clipe însorite şi mici flori de fericire ivite printre nisip şi pietre. Aşa şi cu lupul de stepă. De cele mai multe ori era, incontestabil, foarte nefericit, fiind în stare să-i nefericească şi pe alţii, pe care-i iubea sau de care era iubit. Căci toţi cei care îl îndrăgeau nu vedeau în el decât o singură latură. Unii dintre ei îl iubeau ca pe un om delicat, inteligent şi deosebit şi erau îngroziţi şi decepţionaţi când descopereau lupul dintr-însul. Şi n-aveau încotro, căci Harry, ca orice fiinţă, voia să fie îndrăgit în totalitatea lui, nefiind capabil să ascundă sau să nege lupul dintr-însul... Mai erau însă şi câte unii care îndrăgeau tocmai lupul din el, tocmai libertatea, sălbăticia lui, imposibilitatea de a fi îmblânzit, surprizele lui periculoase şi forţa lui, dar şi ei erau profund decepţionaţi, făcându-şi o impresie lamentabilă în momentul în care se dovedea brusc că lupul rău şi sălbatic mai era şi om, nutrind dorinţa de bunătate şi delicateţe, voind chiar să asculte Mozart, să citească versuri şi aspirând la idealuri umane... aşa încât lupul de stepă contamina cu propria lui dualitate şi sfâşiere toate destinele cu care se întâlnea.
Hesse, Lupul de stepă

PS:
de pri(n)sos să mai spun că iubesc cartea asta, dar pot traduce
un prin/os
de unde se arată că
o iubesc de la prima pagină până-n burzumlandul coverului pe chitară :)
şi rămân acolo, da)

Burzum, Die Liebe Nerpus – guitar cover

Falling love / Cădere liberă

2011-07-04T09:16:00.013+03:00

Există o dimensiune abisală în care reuşim într-un fel care sfidează totul cu aroganţa îngerului căzut, să ne întâlnim de fiecare dată când singurătatea ne urcă în cerul ei aspru şi rece. Coborâm împreună. Umbrele noastre se ating presimţindu-şi zborul.
World was on fire. No one could save me but you.

Him, Wicked Game

Pentru că nu mă termin decât ca să încep, iată încă o piesă în care mă arunc bucuroasă, făcându-mă bucăţi, ca să zic aşa.

PJ Harvey with Thom Yorke, This Mess We're in

Autumnală: emoţie udă

2011-07-02T13:05:00.009+03:00

2 iulie. O sâmbătă în care presimt toamna ca pe o pereche de papuci uzi de ploaie în care picioarele mele goale alunecă după urmele argintii ale unor melci cu coarne boureşti.

Ceai de apricoate, cum îmi place mie să zic. Îl beau cu ochii aproape închişi, încălzindu-mi uşor mâinile, pe rotunjimea cănii. Cine vine pe drum de seară. Nu vreau să mai ghicesc nimic în cana de ceai. Drumurile din mine sunt perdele umflate de vânt, dintr-un compartiment în care s-a deschis uşa, ca să mai intre cineva.

Eurythmics, Here Comes the Rain Again. Piesa asta mă risipeşte ca mirosul de ceaţă şi crizanteme. Trupul şi capul îmi plutesc în direcţii diferite. Le întâlneşte sufletul mirat şi le adună într-un sentiment mut. Nu-mi ajung frunzele toamna, ca să-ţi spun cât de mult. Poate ploaia.

Mi-e dor de lupul de stepă al lui Hesse. Îi zâmbesc gândului acestuia cu braţele deschise care ar vrea să se cuibărească între paginile ştiute. Însă povestea mea îmi coboară pe umerii goi, un şal senin şi înalt pe care scrie Bleu Ciel.

În dimineaţa asta, se trezi altfel. Când se întinse, se simţi uşurat. Rana din piept se vindecase complet, semnul albicios îşi pierduse puterea.
Îl torturase în toate anotimpurile când pădurea îşi scria roşcat poveştile. Cicatricea se lăţea triumfătoare şi-l ardea. Nu îndrăznea să-şi părăsească adăpostul. Îl durea atât de rău, încât nu mai putea să respire. Se chircea într-un colţ, iar lumina răsăritului îl descoperea întunecat, furios pe slăbiciunea lui.
Respiră cu nesaţ aerul curat şi se îndreptă spre lac. Oglinda apei îl arătă puternic, deşi îşi rătăcise anii în cântecul frunzelor. Privirea i se ascuţise, dobândise o agilitate şi o forţă de nebănuit.
Trăise o vreme în lumea oamenilor. Acolo căpătase rana. Nu-şi amintea decât lama care lucise în lună. Se târâse spre un loc ferit, pătase cărarea pădurii străine. Căzuse lângă un stejar. Sângele i se scurgea din trup. Nu-i era frică de moarte. Îi zâmbise de prea multe ori. Scăpase printr-o minune.
Un timp îi urmărise pe oameni, cu atenţie sporită. Unii îl priveau cu teamă, nu îndrăzneau să se apropie de el. Alţii aruncau cu pietre după el, cu feţele schimonosite de ură. Câteodată semănau foarte bine cu cei din neamul său, aveau aceeaşi privire, ca şi cei pe care-i părăsise când înconjuraseră o ciută tânără şi trăgeau din ea, îmbătaţi de viaţa ce se zbătea caldă în gurile lor înfometate.
Îl mai lega ceva de lumea oamenilor. O făptură subţire şi înaltă. Se apropiase de el într-o seară, păşind uşor în pădurea de lângă sat. Îl privise adânc, îngenunchease şi-l atinsese. Niciodată nu mai simţise aşa ceva. O ameţeală dulce îi alerga prin cap şi tremura. Cel mai mult îl speriase imaginea lui din ochii ei verzi.
Intră în apă. Se cufundă cu voluptate. Deschise larg ochii. Îi întâlni privirea.
Rânji – el era liber, iar ea nu mai venea din lumea oamenilor...

(Poveştile Toamnei, Lupul)