(Re)cunoaşteri şi începuturi

- Simţeam că tu erai, dar nu ştiam de unde să te iau.

- Eu sunt, da.

 foto: Beginners (2010)

 Ce bine că eşti / Ce mirare că sunt, zicea poetul. Se cuvine să încerc să pun într-o manieră proprie, adică într-un singur cuvânt, cuvintele poetului alături de o explicaţie ştiinţifică pe care o au cei iniţiaţi cum că universul are căile lui când trimite doi oameni unul spre celălalt. Cuvântul meu este ăla simplu de plin: uimire.

Se mai cuvine să spun că primele două replici pot aparţine unor persoane diferite sau aceleiaşi persoane care are curajul să se privească în oglinda celuilalt. N-aş vrea să vă încurc, luaţi-le cum vă vin.

Se mai cuvine să spun că recunoaştere înseamnă să recunoşti şi să te recunoşti. Să recunoşti că în fiecare întâlnire cunoşti pe cineva şi te mai cunoşti pe tine.

Se mai cuvine să mulţumesc. Pentru că există soarele ăsta, într-o după-amiază rece, care ne încălzeşte pe toţi, fără să ceară nimic în schimb.

 Pentru că există zâmbet şi pentru că există bucuria descoperirii. Pentru că există apă caldă.

Se mai cuvine să spun că simt că mi-e dor de oameni care poate nici nu ştiu că exist. Pe care nu i-am întâlnit niciodată. Dar prin faptul că i-am citit sau că-i citesc şi ceva din ce transmit ei acolo, ajunge la mine, făcându-mi bine, mă face să îndrăznesc să spun că îmi sunt dragi.

Se mai cuvine să spun: aveţi grijă ce vă doriţi, că s-ar putea îndeplini!

Se mai cuvine să spun că-mi doresc ca gândurile cele mai bune şi frumoase să ia formă de oameni.

Se mai cuvine să spun că nu înţelegeam de ce aud muzică, din moment ce nu aveam căştile. Dar e irelevant.

S-ar mai cuveni să spun câteva lucruri, dar chiar nu vreau să fiu necuviincioasă.

Şi se mai cuvine să nu mai pierd timpul din moment ce deja am început.